Spirala conflictului în cuplu: forme ale violenței psihosociale practicate de femei

01.07.2023

Violența în cuplu e o temă despre care se scrie și se vorbește foarte mult. La publicul larg, ajung însă mai ales informații despre vârful aisbergului: violența fizică și economică, avându-i de regulă – nu întotdeauna – pe bărbat ca agresor și pe femeie ca victimă. Puțini oameni privesc atent cum se declanșeză „butoanele” conflictului și cum crește spirala violenței în interacțiunile cotidiene dintre parteneri. Și prea puține femei conștientizează cum anume – concret, specific – contribuie ele la declanșarea „butoanelor”. Când înțeleg, le e mai ușor să găsească soluții – acesta este motivul pentru care scriu acest articol.

– Mi-e rușine, mă simt jenată… dar trebuie să discut cu cineva despre asta, îmi spune la începutul sesiunii. Am un conflict cu soțul și vreau să găsesc soluții. Să înțeleg mai bine unde am greșit eu și ce pot face.

Îmi povestește apoi faptele: soțul ei a tăiat un iepure fără să îi ceară părerea (a pus-o în fața faptului împlinit), motivând că provoca distrugeri în grădină, ea l-a „certat”, el i-a reproșat că oricum nu avea grijă de animalul acela, că nu are grijă de nimic, că nu face nimic etc.; conflictul a continuat și în ziua următoare.

– M-a amenințat că îmi dă două palme. Și nu mă simt în siguranță. De atunci, nu mai vorbim.

„Butonul” empatiei a sărit în mine: în viziunea mea, nicio violență fizică nu are ce căuta în relațiile de cuplu. Dacă, într-o lume atât de nesigură cum este aceea în care trăim noi astăzi, nici acasă nu ai un mediu în care să te simți în siguranță, te afli într-un pericol foarte mare: în timp, și sănătatea ta mentală, și sănătatea ta fizică, și performanțele tale profesionale, la învățat etc. vor avea foarte mult de suferit.

– Au mai fost episoade similare?

– (caută în memorie; sau ezită să împărtășească) A mai fost o situație când… nu mi-a dat palme… m-a tras de păr. Mi-e rușine…

În acest punct al conversației, am fost tentat/ă să deschid mai larg ușa intredeschisă de clientă: „m-a tras de păr”. Dacă aș fi procedat astfel, aș fi putut argumenta că o fac pentru că, repet, nicio violență nu poate fi acceptată și pentru că e în interesul clientei să nu aibă nicio îndoială că e victima unui abuz. Însă scopul pe care l-a formulat clienta la începutul sesiunii nu a fost acela de a vorbi despre acceptarea sau neacceptarea violenței fizice, oricum s-ar manifesta ea, ci acela de a înțelege mai bine o situație foarte concretă și de a găsi soluții pentru depășirea conflictului. În plus, ezitarea cu care a întredeschis ușa violenței fizice arăta clar că ușa aceea poate fi deschisă doar cu foarte multă grijă. Am ales să deschid mai larg o altă ușă, vecină cu aceea a violenței.

–  Cu ce anume se asociază rușinea?

– Îmi dau seama că eu am greșit… Nu știu de ce m-a afectat atât de tare că a tăiat iepurele și de ce am reacționat așa…

În acest punct al conversației, ai putea fi tentat/ă să comentezi rapid, ironic sau cu siguranță partizană, „Sigur, (și) femeia e vinovată când bărbatul e violent” sau „Sigur, (și) victima e vinovată când agresorul e violent”. Pe de o parte, există această credință în mințile foarte multor oameni, bărbați și femei: femeia/victima e întotdeauna vinovată. Pe de altă parte, există foarte multe voci critice în legătură cu această credință: violența fizică nu poate fi acceptată cu scuza că și victima a greșit, ori a greșit prima. Iar de multe ori ambele modele mentale – femeia/victima e (și) ea vinovată și violența fizică e inacceptabilă – coexistă în mintea unuia și aceluiași om. Părea evident că cele două modele mentale coexistau în mintea clientei mele, iar una dintre direcțiile posibile de lucru era să clarificăm acea conversație interioară. Din motivele explicitate mai sus, am ales să evit un astfel de curs al conversației și să pun întrebări plecând de la „Nu știu de ce m-a afectat atât de tare”.

– Care a fost „priming”-ul tău înainte de a afla despre tăierea iepurelui?

Noțiunea „priming” se referă la starea corporal-emoțională și la gândurile pe care le-au activat în tine alte evenimente/situații recente care s-au petrecut înainte ca evenimentul X să înceapă.

Îmi povestește că, înainte cu o zi, mâncase și băuse lucruri pe care nu le consumă în mod obișnuit: o băutură carbogazoasă care activează sistemul nervos, mai multă carne, mai mult zahăr. Că, tot înainte cu o zi, avusese o altă conversație tensionată cu soțul, după o vizită la familia ei de origine.

– Acum înțeleg de ce m-a afectat atât de mult faptul că a tăiat iepurele și de ce am reacționat așa. I-am spus foarte multe. I-am spus că are o problemă și trebuie să se trateze… Apoi el mi-a spus (…).

– Din câte știi tu, care era „priming”-ul lui înainte de a tăia iepurele?

– Daaa… Avusese o săptămână grea la serviciu, nu dormise două nopți, apoi a fost și problema cu fratele meu… Acum înțeleg mai bine…

 „I-am spus că are o problemă și trebuie să se trateze”. Mare atenție, doamnelor și domnilor, la această frază – sau altele similare -, la momentul în care o spuneți și la tonul cu care o spuneți! Ea are asupra majorității oamenilor efectul unei violențe psihosociale majore, mai ales dacă e spusă în contexte sensibile cum ar fi un priming de oboseală, tensiune sau conflict într-o altă relație, activare a sistemului nervos cu zahăr, alcool, cafea sau alte substanțe excitante, ori în contextul unor acte sexuale nereușite. Această frază, care le pare multora o banală formă de descărcare emoțională, declanșează „butoanele” defensive: unii reacționează imediat, după principiul „cea mai bună apărare e atacul”, iar spirala conflictului crește văzând cu ochii și, dacă niciunul nu o oprește, poate ajunge inclusiv la violențe fizice; alții reacționează în timp, apărându-se prin dezangajarea progresivă din relație.

Mai spun o dată, ca să fie foarte clar: nicio violență fizică nu e acceptabilă. Dar la fel de inacceptabilă îmi pare violența psihosocială, indiferent dacă e practicată de femei sau de bărbați. Iar dacă violența fizică e ușor de observat, marea majoritate a oamenilor, bărbați și femei în egală măsură, nu știu să identifice violența psihosocială ascunsă în vorbele lor, în atitudinile lor, în acțiunile lor. Nu putem evita ca o persoană cu care interacționăm puțin să se simtă agresată de spusele și acțiunile noastre chiar și în situații în care acele spuse și acțiuni au cele mai bune intenții, pentru că știm prea puține lucruri despre persoana aceea. Dar putem învăța să reducem violența percepută de persoanele cu care interacționăm frecvent și în situații variate.

Finalul sesiunii de mai sus, după identificarea câtorva acțiuni concrete de depășire a situației conflictuale:
– Mă simt ca o adolescentă care încearcă să cucerească un băiat (râde).
– Și cum e?
– E fresh. Palpitant (râde). Cu mai multă trăire, mai mult sânge care circulă.
– Te simți mai vie?
– Da. Iar asta se transferă și în alte domenii ale vieții.”

După câteva zile, clienta mi-a scris :

„După sesiune, i-am trimis soțului meu un mesaj în care i-am spus că mi-am dat seama unde am greșit, să mă ierte pentru ce i-am spus și cum i-am spus și i-am propus să stăm de
vorbă, iar mesajul pe care l-am primit a fost nu doar pozitiv, dar mi-a umplut corpul de trăiri pe care îmi doresc să le mai am. Am stat de vorbă în aceeași seară și am clarificat niște
lucruri, iar eu mi-am propus să abordez cu el și alte aspecte ale relației noastre (…).”

Conflictul nu e întotdeauna ceva rău și nu trebuie evitat cu orice preț. 

PREVENIT, DA. EVITAT, NU. A preveni e cu totul altceva decât a evita.

Însă e crucial să-l gestionezi cu înțelepciune.

Dacă înțelegi ce se află în spatele lui, cum s-a declanșat și cum a evoluat, și dacă gândești cu răbdare și înțelepciune soluții, un conflict poate aduce multe lucruri bune, mai bune decât dacă el nu ar fi existat.

Însă cum ar fi, oare, dacă ne-am da șansa să ne simțim ca o adolescentă / un adolescent care vrea să cucerească un băiat / o fată fără să așteptăm un conflict?

NB.
Eu nu ofer terapie de cuplu. Nu cred în terapia de cuplu: cuplul care ajunge să aibă nevoie de terapie se „salvează” în cel mai bun caz (cei doi continuă să rămână împreună), dar are prea puține șanse să mai construiască o relație profundă și sănătoasă. Aici, opinia mea e foarte clară: decât un cuplu „salvat” în care unul sau amândoi trăiește/trăiesc cu jumătate de măsură și copiii sunt expuși unui mediu plin de ambiguitate și dese răbufniri emoționale, mai bine doi oameni care își trăiesc plenar viețile separat și le oferă copiilor modele clare și sănătoase de viață.

Eu ofer servicii de coaching-dezvoltare. Care funcționează și pentru viața de cuplu și familie, așa cum funcționează și pentru viața profesională, ori pentru alte sfere ale vieții umane.