Lectura profundă: un model posibil (VI)

03.09.2010

VI. O lectură profundă este o lectură critică.

Mulţi cred că lectura critică înseamnă doar să emiţi păreri personale, să vii cu idei, opinii, experienţe diferite de ale autorului – eventual chiar fără a fi citit textul în întregime. Nimic mai fals şi mai periculos pentru dezvoltarea personală şi pentru comunicarea intelectuală !

A spune doar ‘Eu cred că…’, ‘Asta e părerea mea…’ nu înseamnă critică, ci autosuficienţă şi auto-limitare. Poţi contrazice orice şi pe oricine, cu condiţia să aduci argumente, probe suficiente şi suficient de bine documentate, verificate. Altminteri, e mai corect să te rezumi la a spune: ‘Am impresia, sentimentul că aici lucrurile nu stau aşa cum spune autorul, dar nu pot să aduc argumente’.

Cu titlul de ipoteză, poţi avansa orice idee – dar e crucial să fii conştient că e doar o ipoteză pe care ai datoria să o verifici, dacă doreşti să o susţii în continuare.

1. Critica autentică este aceea care se aplică în egală măsură şi ideilor formulate de autor şi acelora susţinute de cititor.

Înaintăm progresiv către profunzime şi obiectivitate în lectură doar comparând atât răspunsurile, argumentele, trăirile, limbajele autorului, cât şi opiniile, trăirile, limbajele noastre cu acelea ale altor autori care au căutat răspunsuri la aceleaşi întrebări şi cu acelea ale altor persoane pe care le cunoaştem. Pentru întrebări utile, revedeţi articolul precedent: Acurateţea în lectură.

2. Critica autentică e documentată şi / sau întemeiată pe fapte observate sistematic.

Ea presupune:

• Verificarea argumentelor, probelor, surselor: De unde / cum a aflat autorul informaţia Y? Cât de credibile sunt sursele de informaţie pe care le-a utilizat, cât de corecte şi coerente logic sunt raţionamentele sale?
• Verificarea certitudinii: Pe o scală de la 1 la 10, cât de sigur pare autorul că răspunsurile lui sunt valabile? Ce nuanţări aduce, ce limite de valabilitate sesizează el însuşi? Un text care prezintă lucrurile în termeni foarte tranşanţi şi fără nuanţe trebuie analizat foarte atent în etapa lecturii critice!

Iar aceleaşi întrebări ţi le pui şi în legătură cu propriile opinii:

• De unde / cum am aflat eu…?
  
• Cât de credibile sunt sursele mele de informaţie?
  
• Cât de sigur(ă) sunt că răspunsurile mele sunt valabile?
  
• Ce limite de valabilitate văd pentru răspunsurile mele ?

3. Critica autentică e dependentă de un raport echilibrat între empatie şi reflexivitate.

• Te întrebi: Ce atitudini părtinitoare implicite rezultă din identitatea socială a autorului (vârstă, gen, etnie, religie etc.)? Cu cine ‘ţine’, pe cine favorizează? În ce fel pot influenţa ele obiectivitatea argumentelor şi concluziilor lui?
• Dar şi: Ce atitudini părtinitoare am eu? Cu cine ‘ţin’, poate fără să-mi dau seama ? În ce fel poate fi obiectivitatea mea influenţată de caracteristicile mele sociale, de experienţele mele de viaţă, de valorile mele, de emoţiile şi sentimentele mele?

4. A critica înseamnă să compari, să cântăreşti şi să alegi conştient ‘adevărul’ – cu conştiinţa clară că adevărul e, totuşi, întotdeauna limitat, relativ. Cu cât comparaţiile sunt mai numeroase şi mai variate, cu atât creşte şansa de a înainta către un grad mai mare de obiectivitate.

Poţi să alegi după o singură comparaţie sau după douăzeci, dar e important să-ţi răspunzi conştient la întrebarea: Câte comparaţii am făcut şi cât de variate, deci cât de obiective sau subiective sunt concluziile mele?

Poţi să alegi acordând prioritate probelor empirice şi argumentelor raţionale ori, dimpotrivă, lăsându-te în voia trăirilor tale, dar e important să-ţi răspunzi conştient la întrebarea: Ce anume m-a determinat să aleg într-un fel sau altul şi ce limite, riscuri presupune alegerea mea?

Această conştientizare te va ajuta să fii mai raţional(ă) atunci când spui  ‘Eu cred că…’, să asculţi şi să respecţi opiniile diferite ale altora şi să-ţi asumi responsabilitatea consecinţelor propriilor alegeri.

Dacă eşti conştient(ă) că nu argumentele raţionale şi rezultatele de cercetare te determină să preferi recomandările din medicina alternativă, ci mai curând ‘rezonanţa’ între ideile autorului X şi propriile tale idei, trăiri, experienţe de viaţă, poţi asculta mai atent argumentele celor care preferă medicina clasică şi nu-i consideri ‘încuiaţi’, ‘dogmatici’ etc. (reciproca e şi ea valabilă). Şi îţi asumi responsabilitatea consecinţelor asupra sănătăţii tale!

Dacă eşti conştient(ă) că, dintr-un manual sau suport de curs, ai selectat numai cuvintele şi segmentele de frază care aveau un înţeles imediat, rapid pentru tine – grăbit(ă) să parcurgi ‘toată materia’ în două-trei zile –, îţi asumi mai uşor şi riscul de a înţelege greşit şi responsabilitatea rezultatelor slabe la examen, şi eşti mai puţin tentat(ă) să transferi vina asupra profesorului.

Dacă eşti conştient(ă) că nu ţi-ai acordat timp suficient pentru a reflecta profund asupra unui subiect, devii mai atent(ă), mai modest(ă), mai puţin incisiv(ă) când discuţi cu cineva care a acordat mai mult timp şi mai multă răbdare lecturii / învăţării cu metodă.

5. Atitudinea critică prematură şi unilaterală împiedică progresul în învăţare.

Dacă porneşti din start cu aşteptări prea mari şi cu o atitudine critică, cu ideea că nu ai mare lucru de învăţat din textul pe care îl citeşti, îţi diminuezi singur(ă) şansele de a te dezvolta – e o profeţie care se auto-înfăptuieşte (self-fulfilling prophecy)!

Din nefericire, avem aici una dintre auto-limitările cele mai puternice practicate de foarte mulţi liceeni, studenţi şi cursanţi români şi una dintre cauzele cruciale ale rezultatelor atât de slabe ale învăţământului românesc şi diferitelor forme de învăţare continuă. Cultura specifică (folclorul) acestor grupuri de vârstă şi statut social sau postură socială i-a obişnuit, îndeosebi după căderea regimului comunist, să se raporteze din start cu neîncredere şi critic la principalele lor surse de învăţare: referinţele bibliografice, (des)considerate ca ‘teorie’ inutilă în practică, şi profesorii sau formatorii, priviţi ca neperformanţi, slab pregătiţi sau dezinteresaţi. Iar deciziile guvernamentale şi mesajele vehiculate prin mijloacele de comunicare în masă întreţin şi stimulează respectivul folclor şi, în consecinţă, auto-limitarea. Nu dezvolt subiectul, pentru că îmi propun să-l reiau mai pe larg în altă parte. Mă limitez doar să semnalez problema şi să avansez recomandarea că e mai profitabil să pleci pe drumul lecturii / învăţării / dezvoltării personale cu o atitudine apreciativă faţă de resursele pe care le poţi accesa, iar când adopţi o atitudine critică să ţi-o aplici în egală măsură şi ţie, nu numai resurselor externe.

Unii oameni reuşesc să se îmbogăţească material-financiar plecând de la un capital iniţial foarte mic, pentru că sunt atenţi să valorifice şi cele mai mici surse de profit; alţii primesc de-a gata averi colosale, dar ‘reuşesc’ nu să le dezvolte, ci să le risipească. La fel se petrec lucrurile şi în învăţare: unii nu dispun de resurse excepţionale, dar se dezvoltă spectaculos pentru că sunt deschişi să înveţe din orice şi de la oricine; alţii au la îndemână resurse mai multe şi de calitate mai bună, dar îşi diminuează singuri şansele, pentru că îşi risipesc energia în a căuta continuu motive de critică şi nemulţumire. Oricât de bun ar fi un text sau un profesor, nu-l poate conduce la un profit semnificativ pe cititorul sau elevul/studentul pornit la vânătoare de greşeli: nimic şi nimeni nu e fără greşeală ! Şi, invers, un text sau un profesor fără calităţi excepţionale în sine poate contribui semnificativ la dezvoltarea cuiva care se concentrează pe întrebarea: Ce pot eu învăţa de aici?

Valoarea efectivă a oricărei resurse, fie ea materială sau nematerială, depinde de atitudinea utilizatorului, de cât şi cum este acesta capabil să o folosească !

Gândirea critică nu trebuie confundată cu critica de dragul criticii, practicată ca un scop în sine: e doar un instrument care ne ajută – sau ne împiedică, dacă o exagerăm – să înţelegem mai corect lucrurile, să ne dezvoltăm şi să devenim mai performanţi în a ne rezolva problemele şi a ne atinge scopurile.

• Ce ai învăţat din acest articol?
• Când faci primul exerciţiu, aplicând câteva dintre ideile citite aici?

(În articolul viitor: Creativitatea în lectură.)

Citiţi şi :

Lectura profundă : un model posibil (V)

Lectura profundă: un model posibil (III-IV)

Lectura profundă: un model posibil (I-II)

Ce, pentru ce şi cum citim ?