Scris, autocunoaştere şi dezvoltare personală

06.27.2012

”Nu am știut niciodată ce părere am despre ceva până când nu am citit sau am scris despre acel lucru”. (William Faulkner)

Am auzit şi citit de multe ori „Nu ştiu despre ce / cum să scriu”. Răspunsul meu e: „Scrie despre ce vrei să înveţi, nu despre ce (crezi că) ştii deja. Şi scrie aşa cum vorbeşti tu natural atunci când îi explici ceva cuiva care vrea şi poate să înţeleagă.

Eu scriu ca să înţeleg mai bine oamenii şi lumea în care trăiesc; şi, totodată, ca să înţeleg mai bine ce, de ce şi cum fac, gândesc şi simt lucrurile eu însămi. N-am scris şi nu scriu niciodată direct şi doar pentru alţii. Mă interesează prea puţin numărul de cititori sau de fani; însă mă interesează enorm ce învăţ eu în timp ce şi după ce scriu ceva; iar dacă eu învăţ ceva scriind, sunt şanse foarte mari ca şi alţii să înveţe citind.

De cele mai multe ori, experienţele sociale îmi generează întrebările, cum s-a întâmplat în fiecare zi când lucram ca profesor şi cum se întâmplă acum la fiecare întâlnire cu un client, ori la fiecare articol şi carte pe care le citesc. Iar după ce am o întrebare provocatoare, scriu mai întâi pentru mine: caut, cântăresc şi îmi clarific răspunsurile posibile – întotdeauna multiple. Pentru că a învăţa înseamnă în primul rând a căuta, a cântări şi a-ţi clarifica răspunsuri multiple la o întrebare; apoi le reţii pe acelea care îţi par mai convingătoare. E singura definiţie valabilă a învăţării „teoretice”. Urmează apoi învăţarea practică obişnuită, în care exersezi un răspuns „teoretic” de atâtea ori până poţi executa operaţiunea respectivă corect şi într-un timp dat. Şi, în continuare, învăţarea pentru performanţă, în care exersezi până reuşeşti să execuţi ceva la standarde la care puţini au ajuns (sau nimeni).

Nu tot ce scriu e publicat sau publicabil. Uneori, răspunsurile la care ajung nu mă conving şi mai aştept: poate că, în timp, ideile se mai limpezesc, se mai „aşază”, dobândesc un contur mai ferm. Las textul „să dospească” şi îl reiau după o vreme, citindu-l ca şi cum ar fi fost scris de altcineva. Apoi iar îl las şi iar îl reiau…

Nici ce public nu e definitiv. Publicarea e şi ea o tehnică de învăţare. Îmi obiectivează „produsul”, mă ajută să-l privesc cu ochi mai critici. Şi îmi permite să testez acceptabilitatea socială a răspunsurilor mele – nu neapărat calitatea lor ! – , supunându-le judecăţii altora. Uneori, reacţiile oamenilor la un articol sau la o carte mă ajută să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă şi să îmbogăţesc, să nuanţez sau chiar să schimb răspunsul iniţial. Alteori, aflu că răspunsul meu e diferit de al altora, însă am argumente sau / şi o intuiţie care mă fac(e) să cred că ce gândesc eu e mai întemeiat decât ce gândesc alţii, oricât de mulţi, de vocali sau de reputaţi ar fi ei.

Aş fi ipocrită dacă aş pretinde că nu scriu şi public şi din alte motive: nevoia de a mă descărca emoţional sau de a comunica pur şi simplu, generozitatea „profesorală” de a împărtăşi şi altora ce gândesc, ori nevoia de a mă poziţiona social; iar uneori câştig şi bani din drepturi de autor. Homo sum et humani nil a me alienum puto / Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Dar, cu certitudine, dacă ar fi doar o problemă de poziţionare socială, aş publica mult mai puţin sau deloc. Cu câţiva ani în urmă, am trăit un adevărat blocaj în faţa scrisului, determinat de faptul că vizibilitatea socială (a ta, a instituţiei în care lucrezi, a revistei sau editurii în care publici) e considerată unul dintre criteriile fundamentale ale calităţii muncii de profesor universitar. Şi am demisionat tocmai pentru că nu m-am regăsit în astfel de valori care plasează educaţia în economia de piaţă, conducând şi la diminuarea calităţii proceselor educative, şi la o inflaţie de articole şi cărţi de calitate scăzută, şi la tot mai numeroase cazuri de plagiat în toată lumea (românii nu sunt un caz special, iar până acum s-a plagiat de multe ori din cauză că nu avem reguli clare şi ferme în domeniul drepturilor de autor, iar tot ce nu e interzis explicit e considerat „normal”).

Citiţi continuarea articolului aici, unde găsiţi şi un exerciţiu util, pe care vi-l recomand.

Publicat în Cariere.