Educaţie şi "toceală". Şcoala ca pericol social

01.31.2010

„Toceala trebuie sa se termine!” – spun reprezentantii Ministerului.
„Ei bine, nu, toceala trebuie sa inceapa!” – scrie Dan Ungureanu in „Dilema Veche”.

Daca iesim din conflictualismul retoric, care pare a fi devenit trasatura cea mai pregnanta a culturii noastre, si lamurim sensurile termenului „toceala”, ambele indemnuri sunt sustenabile si ar merita puse in practica!

S-ar putea scrie tomuri multe si groase despre fiecare dintre cele doua asertiuni. Voi schematiza – cu riscul de a produce intelegeri gresite.

1. Toceala – inteleasa ca practica (actuala) de memorare-reproducere cvasi-mecanica, trunchiata, de foarte multe ori distorsionata a unor informatii selectate la intamplare sau dupa criterii „politice” (servind interesele, inclinatiile etc. cuiva), ori pur si simplu a unor insiruiri de cuvinte fara substanta, continut, sens – trebuie sa se termine! Pentru ca nu numai ca nu aduce beneficii, dar constituie un pericol autentic, si pentru individ si pentru societate: la nivelul individului, conduce la stress masiv, frustrari si neincredere in sine; la nivelul societatii, conduce (a condus deja) la atitudini de desconsiderare si respingere a muncii intelectuale si a intelectualilor si la aparitia unei „clase” numeroase de persoane autosuficiente si hiper-complexate, care pe de o parte se simt indreptatite sa revendice toate drepturile cuvenite celor care stiu (carte, meserie etc.) – pentru ca au o diploma sau mai multe -, iar pe de alta parte pastreaza in subconstient un potential agresiv imens generat de neincrederea in sine, de sentimentul de impostura (memoria „strategiilor” prin care si-au obtinut diplomele nu se sterge usor) si de incapacitatea de a face fata unor standarde mai riguroase si mai inalte.

2. Toceala – inteleasa ca „stiinta de carte” autentica, i.e. ca memorare-reproducere-analiza-critica-utilizare riguroasa, nuantata, cu acuratete, dar si cu simt al realului (al nevoilor practice) a unor cunostinte selectate atent, dupa criterii rezultate dintr-o reflectie profunda cu privire la scopurile educatiei, individuale si sociale, pe termen scurt, mediu si lung – trebuie sa inceapa! Pentru ca fara cunostinte riguroase si suficient de extinse, fara exercitiul de a le supune unei prelucrari complexe si profunde si fara exercitiul de a le aplica nuantat nicio performanta practica reala nu e posibila – decat din intamplare, ori la standarde care ne mentin sau ne coboara si mai mult in „lumea a treia”! Practica eficienta si creativitatea, de care facem atata caz, sunt iluzii in absenta unui „bagaj” suficient de „greu” de cunostinte!

Afirm de cativa ani ca, in modurile de functionare neoliberal-postcomuniste, invatamantul s-a transformat dintr-un factor de progres social (idealul care a fundamentat dezvoltarea sa in epoca moderna) intr-un real pericol social. Nu, termenul „pericol social” nu e prea dur.

.