Lumina-limitare: tu când faci să crape cerul care te (re)strânge?

09.07.2010

La cer ne-am obişnuit să privim ca la o direcție de zbor vertical: simbolul aspirațiilor noastre, al visurilor noastre.

Dar, iată, ceea ce pare a fi cerul nostru, altfel spus sursa noastră de valoare, lumină, frumos, autentic, aspiraţie, vis, ideal, zbor etc. etc., poate să nu fie altceva decât o altă limitare, mai efectiv constrângătoare decât oricare alta, pentru că ne întreţine o iluzie extrem de puternică de autentic şi valoare înaltă.

Şi, iată, putem trăi într-o sesiune de coaching-consiliere-mentorat o revelaţie în măsură să ne schimbe viaţa, când cerul nostru – sau ceea ce credeam că era cerul nostru – „se crapă”, lăsându-ne să vedem că nu era altceva decât o modestă pânză pe care am ţesut-o, precum paianjenii, probabil din aceleaşi nevoi sau instincte ca şi ei. Şi lăsându-ne, totodată, să zărim un alt orizont care ne cheamă, o altă stea-călăuză pe un nou drum.

„Ştii cum mă simt acum? … Am văzut cândva un film [… „The Truman Show” : un actor cunoscut, Jim Carey, jucând într-un reality show]. Totul părea foarte real, foarte autentic. Şi, deodată, s-a crăpat pânza care reprezenta cerul …”.

E un fragment dintr-o conversaţie foarte recentă cu un bărbat care lucrează cu sine pentru a-şi descoperi drumul, calea, sensul – da, există şi bărbaţi care fac aceasta, şi o fac cu mare seriozitate !

În cursul conversaţiei, a înlocuit progresiv metafora cerului din pânză cu aceea a unui glob de cristal (vopsit frumos!) – în care trăia până atunci şi care „s-a crăpat” brusc, sub „lovitura” unei întrebări coaching-style. Apoi cu aceea a unui acvariu – în care părea că înoată ca peştele în apă şi care, la fel, „s-a crăpat” brusc … Au fost metaforele, alegerile sale, atunci, şi i le respect.

Pentru mine, prima variantă conţine nu numai mai multă originalitate – originalitatea de dragul originalităţii mi-a părut întotdeauna o formă de snobism -, ci infinit mai multă semnificaţie pozitivă.

Globul de cristal, ca şi acvariul, îmi par a exprima mai curând barierele exterioare, iar spargerea lor ne trimite într-o libertate pe care suntem tentaţi, sau obişnuiţi, să o vedem mai curând pe orizontală.

Cerul care ”s-a crapat” se referă la limitarea reperelor noastre, aspirațiilor noastre, visurilor noastre.

Superbă metaforă anti-autoiluzionare, anti-autosuficienţă !

În lumina acestei conversaţii, noţiunea „a fi în al nouălea cer” dobândeşte pentru mine un cu totul alt înţeles.

Trăim, fiecare, în fiecare clipă, sub sau într-un cer anume, acela pe care noi înşine îl ţesem, din prima secundă a vieţii, alegând şi împletind din resursele pe care le găsim în noi şi în afara noastră. Creştem şi învăţăm să zburăm progresiv numai în măsura în care reuşim să rupem cerul pe care l-am ţesut şi care ne limitează. Habar n-am dacă sunt nouă sau nouăzeci sau nouă sute, mii, milioane… Ştiu însă că suntem cu atât mai bogaţi cu cât facem să „crape” mai multe ceruri la care am lucrat din greu şi reluăm lucrul la alte şi alte ceruri, tot mai largi şi/sau tot mai înalte, către care zburăm …

Am mai spus şi voi mai spune : suntem, în esenţă şi în fiecare clipă, ceea ce muncim să devenim; şi devenim mai bogaţi cu fiecare experienţă de viaţă, dacă ştim să căutăm şi să creăm resurse de învăţare în şi din orice !

Te invit să reflectezi la acestea :

• Tu sub (sau în) al câtelea cer trăieşti astăzi?
• Când şi cum încerci să faci să crape cerul care te luminează-limitează, creându-ţi iluzia că trăieşti autentic şi te înalţi către valori înalte?
• Când pui sub semnul întrebării ceea ce acum ţi se pare a fi confortabil, plăcut, excitant, bine, frumos, valoros…, ca să poţi privi şi urca mai sus şi mai amplu ?

*****

La cer ne-am obişnuit să privim ca la o direcție de zbor vertical.

Dar, iată, putem trăi într-o sesiune de coaching-consiliere-mentorat o revelaţie în măsură să ne schimbe viaţa, când cerul nostru – sau ceea ce credeam că era cerul nostru – „se crapă”, lăsându-ne să vedem că nu era altceva decât o modestă pânză pe care am ţesut-o, precum paianjenii, probabil din aceleaşi nevoi sau instincte ca şi ei. Şi lăsându-ne, totodată, să zărim un alt orizont care ne cheamă, o altă stea-călăuză pe un nou drum.

Creştem şi învăţăm să zburăm progresiv numai în măsura în care reuşim să rupem cerul pe care l-am ţesut şi care ne limitează.