Gândiţi uneori „Ăsta vorbeşte din cărţi” sau „Asta e teorie”? E un prilej de autocunoaştere

12.08.2011

Preluat în revista Cariere.

Citeam undeva ceva de genul „Trăieşti atâtea vieţi câte cărţi citeşti”. Eu aş spune că poţi citi mii de cărţi şi să nu-ţi trăieşti nici propria viaţă. O carte merită efortul doar dacă o citeşti creativ şi cauţi să afli ce şi cum poţi să aplici în viaţa ta.

De câte ori aţi spus sau aţi gândit „X vorbeşte din cărţi, realitatea e alta” sau „Asta e teorie, nu se potriveşte cu viaţa reală”? Aţi fost sigur(ă), nu-i aşa, că vorbiţi despre un el sau o ea diferit(ă) de dumneavoastră şi că semnalaţi o limită a lui/ei. Ei bine, vă înşelaţi! Vorbiţi de fapt despre dumneavoastră şi dezvăluiţi o parte din limitele dumneavoastră. Frazele acestea simple şi uzuale pot constitui, dacă le folosiţi inteligent, începutul unei schimbări în viaţa dumneavoastră.

Dacă, de exemplu, într-o sesiune de coaching-consiliere-mentorat, îmi spui „Vorbeşti din cărţi”, eu aflu că tocmai te-am adus la limita cadrelor tale de referinţă, a zonei tale de confort, iar tu răspunzi cu o rezistenţă la schimbare. Şi îţi comunic acestea, iar tu alegi dacă doreşti să afli mai multe despre posibilităţile de a-ţi depăşi limitele sau doreşti să rămâi acolo unde te afli. Dacă, în timpul unui curs, unei conferinţe, unui seminar etc., spui „Asta e teorie, pe noi practica ne omoară”, iarăşi e semn că te afli la limita zonei tale de confort şi că rezistenţa ta la schimbare se ascunde fie în spatele unei judecări a celuilalt („o fi el bun la teorie, dar habar n-are cum arată realitatea”), fie după un paravan al neputinţei („eu nu pot aplica aceasta, nu ştiu cum să aplic aceasta”). Şi iarăşi ai de ales: doreşti să treci graniţa, învăţând cum să descoperi şi să testezi variante de aplicare, sau doreşti să rămâi în limitele cadrelor tale de referinţă, ale zonei tale de confort?

Cărţile nu sunt niciodată complet paralele cu realitatea şi cu viaţa. Atâta vreme cât sunt scrise de oameni, ele au întotdeauna ca platformă de plecare o realitate, o practică uman-socială, şi ne dezvăluie o parte a ei. Ne vorbesc întotdeauna despre cum vede un alt om realitatea. Atunci când realitatea autorului se suprapune în mare măsură peste realitatea sau visurile noastre, obişnuim să spunem că e o carte bună. Dimpotrivă, atunci când nu ne regăsim nici viaţa de fiecare zi, nici dorinţele şi visurile în povestea şi gândurile lui, găsim cartea neinteresantă, plictisitoare, teoretică, inutilă etc. Iar aceste reacţii ne arată că, de fapt, căutăm în raportul cu cartea – şi cu omul care a scris-o, ori cu acela care ne vorbeşte despre ea – o confirmare, o întărire a cadrelor în care ne mişcăm în mod obişnuit. Procedăm, cu alte cuvinte, la o întărire a limitelor între care ne ducem viaţa sau ne duce ea pe noi. Şi continuăm să trăim în cercul nostru strâmt…

Când spui „Vorbeşti din cărţi” sau „Asta e teorie”, spui de fapt „Vorbeşti din alte cărţi decât acelea în care îmi regăsesc eu viaţa” şi „Vii cu altă teorie decât aceea pe care ştiu eu să o aplic”. Iar aici te afli la o intersecţie şi poţi să-ţi alegi drumul: poţi alege să-ţi întăreşti limitele, respingând „cărţile” şi „teoria” celuilalt, ori poţi alege să spargi cercul propriilor limite, acceptând să lucrezi cu cărţile şi teoria respective, făcând efortul să le înţelegi, iar apoi să înveţi cum să creezi şi să testezi modalităţi profitabile de a le aplica în viaţa ta.

Orice carte şi orice teorie pot constitui resurse extrem de utile pentru viaţa noastră, cu condiţia să le abordăm practic şi creativ în acelaşi timp. Aici greşesc foarte mulţi oameni: caută în cărţi doar şi direct practica, nu şi provocarea pentru propria creativitate. Cele mai păguboase cărţi sunt, după părerea mea, acelea care se vând cel mai bine astăzi, care pretind că ne dau reţete pentru succes, relaţii bune, sănătate etc. De obicei, ele ne întăresc limitele, nu ne ajută să creştem. Dacă reţeta ţi se potriveşte perfect, nu ai câştigat nimic altceva decât că te simţi mai confortabil cu limitele tale. Dacă nu se potriveşte, iar tu încerci să o aplici ca atare (ca reţetă), îţi poate crea probleme suplimentare care te vor arunca mai jos decât erai înainte.

Cele mai profitabile cărţi pentru dezvoltarea noastră sunt, dacă ştim să le exploatăm, acelea în care găsim experienţe de viaţă diferite de ale noastre. Diferite şi de visurile noastre. Aceste cărţi nu ne oferă soluţii prefabricate, însă ne pot inspira să creăm visuri noi şi să căutăm resurse noi pentru a ne apropia de ele. Memoriile, jurnalele, reportajele, literatura beletristică pot fi tot atâtea surse de inspiraţie. Însă cele mai valoroase cărţi pentru dezvoltarea personală rămân acelea care prezintă rezultate ale unor studii ştiinţifice serioase.

Lectura unui studiu ştiinţific cere o alfabetizare specială şi, din nefericire, programele noastre şcolare nu sunt gândite suficient de coerent în această direcţie – testele internaţionale PISA, aplicate în 2006, au dezvăluit un procent masiv de analfabetism ştiinţific în rândurile tinerilor de 15 ani din România şi nu mi se pare că adulţii ar sta cu mult mai bine. Ce e de făcut? Fie lucrezi ca să-ţi dezvolţi competenţele proprii în această direcţie, fie apelezi la oameni care le au şi care îţi pot „traduce” rezultatele de cercetare. Eu recomand prima variantă – o traducere e întotdeauna mai mult sau mai puţin diferită de original, e o interpretare a celui care o face –, însă apelul la „traducători” calificaţi (experţi, consultanţi, consilieri) e de preferat lipsei totale de informaţie ştiinţifică în domeniul de care ai nevoie. Un studiu ştiinţific rezumă experienţele unui număr mare de oameni. Pare teorie, dar este teorie cu suport verificat în realitate. Nu te regăseşti în el 100%, dar te ajută să vezi dincolo de limitele realităţii tale. Sau, mai exact spus, dincolo de limitele a ceea ce credeai până atunci că e realitatea ta.

Nimeni nu se simte confortabil când conştientizează propriile limite. Te loveşti cu capul de pragul de sus sau de jos şi e dureros, uneori dramatic. Am lucrat cândva cu o clientă căreia i s-a făcut rău în cabinet când, într-o conversaţie, a conştientizat că problemele ei veneau din aşteptarea ca alţii (tată, soţ, eu) să-i ofere soluţiile pentru a fi fericită  – o dependenţă ascunsă bine, cum se întâmplă adesea, sub aparenţa femeii emancipate. O alta care s-a „strâns” ca într-o cochilie şi a început să plângă când a simţit că nu-şi mai poate ascunde contradicţia între dependenţă şi dorinţa de a fi tratată ca partener egal. O alta care a întrerupt programul, pentru că suferinţa pe care i-o genera „ciocnirea” cu o viziune mai largă asupra vieţii era prea mare (a revenit după aproape un an). O alta care m-a agresat verbal când şi-a simţit prea ameninţate lentilele prin care privea raportul său cu ceilalţi şi cu viaţa… Nu, nu lucrez doar cu femei. Bărbaţii se refugiază de obicei în alte strategii: tac mai mult, nu-şi notează descoperirile respective în timpul sesiunilor, deschid alte teme de conversaţie şi insistă asupra lor cu argumentul „eu sunt clientul, mi-ai spus că eu decid despre ce vorbim”, nu au „timp” să lucreze între sesiuni, se simt „obosiţi”…

„Acum vorbeşti din cărţi, la mine la serviciu nu merge aşa / la noi în familie nu merge aşa” e una dintre propoziţiile pe care le-am auzit de mai multe ori. Iar răspunsul meu este: „De unde ştii că nu merge dacă n-ai încercat? Numai tu poţi şti care e realitatea ta, dar te afli aici tocmai din cauză că nu-ţi place realitatea aceea şi vrei s-o schimbi, iar cărţile şi experienţa mea pot să-ţi arate terenuri diferite, pe care n-ai căutat până acum. Dacă te inspiri din ce ţi-am spus eu din cărţi sau din experienţă, ce soluţii practice, care se potrivesc în viaţa ta, creezi tu acum?”.

Aş dori să reţineţi din acest articol două idei:

1. Orice carte şi orice experienţă de viaţă sunt resurse foarte utile, dacă învăţăm să le valorificăm practic şi creativ. Din nefericire, sistemul nostru educativ – familia, şcoala, universitatea, formarea continuă – nu ne învaţă aceasta, aşa că singura soluţie este să învăţăm pe cont propriu.
2. Fiecare propoziţie pe care o spunem (aparent) despre alţii ne dezvăluie pe noi înşine, comunică mai multe despre noi decât despre celălalt şi constituie o resursă de autocunoaştere, dacă ştim să o interpretăm ca atare. Eu obişnuiesc să rezum aceasta într-o parafrază a unui aforism cunoscut:

Spune-mi ceva despre alţii sau despre mine, ca să-ţi spun cine eşti!