Sinele multiplu și poveștile pe care ni le spunem nouă, despre noi

12.07.2015

Autor: Marilena Andreescu, logoped. Participantă la Cursul pentru dezvoltare personală și în carieră

Gândindu-mă la întâlnirea de sâmbătă, primul aspect care îmi vine în minte este acela al sinelui multiplu. Prima dată am avut această intuiție, că în mine sunt multe persoane, când eram studentă și îmi imaginam că în sufletul meu au loc multe discuții între oameni diferiți, iar eu nu știam cui să dau cuvântul, de cine să ascult; îl căutam pe cel adevărat, nu realizam pe atunci că toți sunt la fel de reali și au cam aceleași drepturi să se exprime.

Am venit acasă cu gândul la provocarea legată de metafora centrală a vieții mele. Când am plecat din București, mă vedeam o prințesă care a primit de la tatăl ei toate darurile de care ar avea nevoie ca să trăiască în libertate și prosperitate, bucurându-se de iubire, dar care trăiește într-o colibă din pădure – unde credea că nu se simte chiar rău!

Iar  contrastul dintre bogăția (interioară) pe care  știam că o are prințesa și condițiile modeste în care traiește m-a făcut să o trimit, în imaginația mea, la tatăl său, ca să-l întrebe ce să facă ea cu ce a primit. Răspunsul nu m-a mulțumit, pentru că Regele i-a răspuns că e decizia ei ce alege să facă cu toată bogăția.

Am stat câteva zile întrebându-mă ce am de făcut, iar azi am înțeles că resursele primite sunt pentru a crea propriul meu regat, gând care m-a speriat, pentru că mi s-a părut prea mult : cum să construiesc eu un regat?

Dar poate că regatul există deja și nu trebuie decât să-mi joc rolul ? Nu știu cum să-l conduc, am în minte doar că vreau ca locuitorii mei, toți (sinele meu plural), să trăiască în pace și bunăstare.  Mă trec fiori de teamă la gândul că nu-mi cunosc bine regatul, dar ce știu sigur e că la coliba din pădure mă voi întoarce, poate, doar în vizită – nu voi mai locui acolo!

Îmi trece prin minte că, poate, egoul meu este cel care strigă cu putere când mă văd o regină, dar gândul că am trăit în colibă îmi aduce suficientă smerenie ca să știu că nu orgoliul mă face să mă văd în acest rol, ci dorința de a-mi conduce propria viață și de a valorifica mai bine resursele pe care le am.

Ce am descoperit sau redescoperit eu despre mine la această întâlnire de curs?

Astăzi am reflectat asupra emoțiilor, în special asupra fricii care mă împiedică să fac ceva ce îmi doream. Mi-am amintit că fricile sunt normale și au rolul să mă protejeze și am vazut această emoție ca pe un gardian, ca pe un paznic care nu mă lasă să ies din lumea mea actuală. Făcusem deja pași dincolo de acest gardian, dar nu singură, ci alături de prieteni în care aveam încredere, însă mi-am dat seama că, dacă vreau să trec cu adevărat de pragul păzit de gardian, trebuie să-l trec de una singură ; altfel, râmân prizonieră, indiferent de câte ori l-aș trece alături de alți oameni.

Am plâns câteva minute, chinuită de gândul că nu am curaj și de dorința de a trece dincolo de orice frică, apoi m-am liniștit și am făcut cu calm ce aveam de făcut. Și mă întrebam, apoi, unde sunt fricile, cum de au dispărut, pentru că nu le negam, pur și simplu nu mai erau acolo, să păzească pragul pe care îl depașisem.

Am redescoperit importanța poveștilor pe care mi le spun mie însămi, despre mine și despre realitatea în care trăiesc. Cât de important e să cred că trăiesc într-o realitate în care sunt multe oportunități de a mă dezvolta și de a mă simți, totodată, în siguranță, o realitate în care pot să găsesc tot ce îmi este necesar ca să cresc frumos.

Și iată povestea pe care mi-o spun eu acum mie și în acord cu care am ales să acționez de acum înainte.

Multă vreme, fata trăise în coliba din adâncul pădurii, departe de orice așezare omenească, cu un fel de amnezie: nu știa cum ajunsese acolo,  nu știa de unde venise și, mai ales, nu își imagina ce ar putea să facă în acel loc sălbatic.

În fiecare zi plângea de singurătate și de durerea de a nu putea face nimic. De fapt, nu avea nicio idee despre ce ar putea sa facă cu viața ei. Niciodată nu  plecase prea departe, pentru că, de câte ori se aventura mai mult pe poteci, în cale îi apărea un urs mare, care o făcea să alerge speriată la adăpost.

Bucuria ei era să stea lângă pârâul care curgea în apropierea colibei sale și să asculte poveștile acestuia. Iar una dintre povești, care se tot repeta, era aceea că ea nu era o fată sărmană, ci o fiică de împărat – iubitor, puternic, bogat – și că a primit de la tatăl ei toate darurile de care ar avea nevoie ca să trăiască în libertate și prosperitate, bucurându-se de iubire.

Zâmbea neîncrezătoare de câte ori se întorcea la căsuța ei modestă și gândea că povestea auzită pe malul pârâului era o simplă născocire. Însă de câte ori revenea în locul ei preferat, auzea aceeași poveste, care îi amintea că ea este o prințesă, chiar dacă trăia  într-o colibă modestă din mijlocul pădurii. Iar contrastul dintre viața ei reală și bunăstarea despre care îi vorbea pârâul o făcea să-și dorească să îl întâlnească pe tatăl ei, regele cel bogat, dacă acesta exista cu adevărat, ca să îl întrebe ce să facă ea cu toate bogățiile pe care începuse să simtă că le-ar avea.

Într-o seară, la ușa colibei sale a bătut un bătrân îmbrăcat cu haine albe și strălucitoare, purtând pe deget un inel cu sigiliul regal. Fără să spună un cuvânt, el s-a înclinat, i-a înmânat un manuscris și a plecat, lăsând-o să citească. Regele răspundea  dorinței ei de a-l întâlni și îi spunea că i-a dăruit cu iubire o mare bogăție, dar că de ea depinde ce va face cu toate averile ei.

Fata s-a gândit mai întâi că trebuie să-și clădească propriul regat, iar acest gând i-a produs spaimă: cum să clădească ea un regat, ea, o fată care trăise în adâncul pădurii?

Dar dacă regatul exista deja și tot ce trebuia să facă era să îl conducă și să îl facă mai bogat și mai puternic? … Acest gând o făcea să nu-și mai găsească liniștea în căsuța ei; știa că trebuia sa plece cât mai curând din pădure.

S-a oprit lângă un copac și a plâns, chinuită pe de o parte de gândul că nu are curaj, iar pe de altă parte de dorința de a trece dincolo de locurile cunoscute. Apoi s-a liniștit și a pășit hotărâtă înainte. Surprinzător, ursul nu a mai apărut ca să păzească hotarul pe care ea deja îl depășise. Acum înțelegea că ursul era propria ei teamă, care o ținea captivă în locul în care ea însăși alesese să trăiască. Și că trebuia să treacă singură pe lângă el, dacă voia să se apropie de propriul vis.

Îndepărtându-se de coliba în care trăise atât de mulți ani, știe doar că e foarte bogată și își dorește ca toți locuitorii din regatul ei să trăiască în armonie, pace şi prosperitate.

Știe că vor urma și alte hotare bine păzite, care îi vor testa hotărârea de a merge spre propriul regat, știe că potecile vor fi uneori încâlcite și drumul  periculos, dar păstrează cu grijă în minte că o fiică de împărat a primit tot ce îi trebuie pentru a deveni regină. Își amintește aceasta în fiecare zi și își continuă, hotărâtă, drumul.

Îi trece din când în când prin minte că, poate, e prea mândră când se vede regină. Dar gândul că a trăit în colibă atât de mult timp îi aduce suficientă smerenie încât să știe că nu orgoliul o face să se vadă în acest rol, ci dorința de a-și conduce propria viață, ca să nu lase să se piardă ce a primit.

Notă Elisabeta Stănciulescu:

A te simți regină / rege peste resursele pe care le-au pus în tine Dumnezeu, Natura, Societatea – și tu însăți / însuți – e în primul rând o responsabilitate și abia apoi o mândrie. Și cred că, atâta vreme cât acționezi în sensul responsabilității tale, mândria e ea însăși o resursă, nu un păcat sau defect.