O lună și jumătate în timp pământean, semințe pentru TIMPUL MEU

11.07.2016

O lună și jumătate în timp pământean – atât a trecut de la prima sesiune a Cursului de autocunoaștere și dezvoltare personală, pe care l-am ales dintr-un impuls și căruia încerc să-i identific acum, onest, motivele.

Eram o “eu” sătulă de o superficialitate crescândă, mocirloasă (…)
care ne ținea în loc compania, mă ținea pe mine în loc, îmi fura din timpul meu cu copilul

O lună și jumătate în timp pământean – și tot ce îmi amintesc e doar că simțeam o neputință dureroasă de a mă defini. Eram o “eu” sătulă de o superficialitate crescândă, mocirloasă, pe care o vedeam la marea majoritate a celor care mă înconjurau. Identificam această superficialitate ca pe un factor care ne ținea în loc compania, mă ținea pe mine în loc, îmi fura din timpul meu cu copilul, obligându-mă să petrec la birou mai mult de 10 ore pe zi. Ajunsesem un fel de zombie, un fel de mamă-vrăjitoare! Eram o “eu” incapabilă să vorbesc fără să mă cert, susținând niște idei despre care nici nu mai știam dacă erau ale mele sau nu, uneori pierzându-mă în căutarea argumentelor care să le susțină. Mă apăsa fiecare zi, fiecare meci cu final deja cunoscut: fără soluții, doar vorbe grele și amenințări.

Un arc mă împingea să spun “STOP!”, dar nu știam cum, nu știam bine la ce. Doream să învăț cum să spun “STOP, EU ȘTIU CE SPUN!”, atunci când spuneam că e o aberație să gândești doar în termeni de bani și profit, mai ales când singurul tău capital sunt oamenii, că e o aberație să nu asculți niciun specialist și să spui că tu ai dreptul să decizi cum să se facă ceva numai pentru că ai investit în acel ceva. Aveam nevoie să învăț cum să spun “DA, ȘTIU CE SPUN!”, atunci când spuneam că e anormal să luăm copiii de pe băncile școlii și să-i oprim din evoluție inoculându-le ideea că singurul mod în care pot învăța este să interacționeze cu noi și cu cine vrem noi. Eram atât de sătulă de “argumentul” că nu înțeleg “libertarianismul”, încât mi se făcea și greață când îl auzeam – atât de greață, că nici acum nu aș putea spune exact la ce se referă. Ei, bine, în căutarea argumentelor anti libertarianism am venit eu la acest curs. M-a atras ideea că Elisabeta Stănciulescu e profesor universitar, e sociolog și, poate, o ști ea mai bine cum să îmi dea argumente să-mi susțin cauza.

O lună și jumătate în timp pământean – de-atât a fost nevoie sa sădim semințele timpului meu. Acum, după 4 sesiuni, mi-e din ce în ce mai clar că aveam nevoie de acest curs, însă nu din cauze de libertarianism și anti libertarianism.

Altfel mi se îmbină acum ”piesele” de puzzle
pe care le-am acumulat în jocurile copilăriei, în școală și în “școala vieții”

Mi-au fost semințe fiece cuvânt spus, fiece discuție pornită în timpul cursului. Fiecare emoție stârnită a fost o resursă, o spun cu toată convingerea.  Materialele prezentate (filmele, cărțile, exemplele) m-au făcut să pot vedea dincolo de ceea ce îmi spunea simțul meu comun!

”Șotroanele” despre simțul comun, competență și performanță mi-au deschis ochii, încurajându-mă că merg pe drumul bun. Da, Elisabeta îmi poate da argumente că e nevoie de competență, că e nevoie de școală serioasă, că e nevoie de perseverență.

Notă Elisabeta Stănciulescu : ”Șotroanele” despre care vorbește autoarea articolului sunt descrieri succinte ale etapelor pe care le parcurgem în mod obișnuit în procesele de învățare, în funcție de scopurile pe care ni le propunem, de mijloacele pe care  folosim și de rezistențele interioare la învățare; ele rezumă modelul de comunicare-învățare-dezvoltare ES.

Începeam cu o confirmare și nu știam atunci de confirmation bias și alte disonanțe cognitive, despre care am discutat la o altă întâlnire, însă pentru ego-ul meu aceste ”șotroane” au fost un cârlig care m-a ținut curioasă și legată de curs. După fiecare sesiune, aceste ”șotroane” legau altfel lucrurile în mintea mea, după principiul Puzzle-Caleidoscop. Altfel mi se îmbină acum ”piesele” (informațiile) pe care le-am acumulat în jocurile copilăriei, în școală, în experiența acumulată făcând pentru că trebuie, dar fără să știu de ce, ”piesele” pe care obișnuim să le așezăm, uneori cu mândrie, în ceea ce numim “școala vieții” (sau bagajul de simț comun, cum îl numim la curs). Și, dacă pentru acest bagaj de simț comun trebuie să spun ”Mulțumesc” mamei, familiei, mediului în care m-am format, mi-e din ce în ce mai clar că el, acest bagaj, este acel Ceva pe care Dumnezeu ți-l dă dar nu ți-l bagă și în traistă, cum spune înțelepciunea populară, și că stă doar în puterea mea să și pun acel Ceva în traistă. Sau, cum tot repetă Elisabeta, « Ce spune și face altul e treaba lui, responsabilitatea lui ; ce fac eu cu ce spune și face altul e treaba mea, responsabilitatea mea. » Acest gând e, poate, cea mai importantă resursă pe care am obținut-o de-a lungul primelor întâlniri, e resursa care mi-a proiectat ideea de timp al meu.

Timpul meu pentru meditație, timpul meu pentru cărțile recomandate, cărți care mi-au readus în cotidian obiceiuri uitate, cum ar fi ascultatul muzicii îmbinând plăcerea ascultării cu antrenarea autodisciplinei. Am clădit cărămidă cu cărămidă temelia acestui timp al meu, de la recâștigarea plăcerii de a citi cu ajutorul cărții lui Daniel Kahneman Gândire rapidă, gândire lentă, la plăcerea testării gândirii “outside the box” cu ajutorul cărții lui Benedict Carey How we learn. Pereții casei timpului meu creșteau precum Făt Frumos.

Îmi recâștigasem plăceri, dar nu știam că nu mă recâștigasem pe mine.

Sunt un antreprenor-manager format la “școala vieții”,
dar NU AM ȘTIUT să culeg morala :
eu ar trebui să preiau leadership-ul acțiunilor mele

“Everything’s got a moral, if only you can find it”- suna atât de frumos și de plin citatul din “Alice in Tara Minunilor”. Îmi reconfirma că am pe ce pune baza: EU ȘTIAM SĂ GĂSESC MORALA. Așa credeam. Eram sigură că știu. Și am văzut filmulețul The Fly, o altă resursă folosită în timpul cursului. Și m-am lovit. Degeaba construiam eu niște pereți drepți, frumoși, o casă nu e cu adevărat o casă decât după ce o finisezi. Iar detaliile de finisare fac de cele mai multe ori diferența între kitch și opera de artă.

Notă ES: Înainte de a citi mai departe, vizionează filmul The Fly (3 minute) și caută învățătura pe care o vezi tu acolo. Apoi continuă lectura și verifică, foarte onest, dacă nu cumva te recunoști în ce scrie autoarea articolului.

Nu numai că NU AM ȘTIUT să culeg morala din film, dar am descoperit că eu mă raportez întotdeauna la exterior ca și cum exteriorul m-ar putea controla. Pentru mine, nu luptătorul din The Fly făcuse ceva ca să-și schimbe optica, ci floarea de cireș, peretele reușiseră să i-o schimbe! Nu am văzut detaliul esențial: că EL făcuse ceva altfel. Morala acestui filmuleț cred ca a fost primul pas care m-a ajutat să-mi identific problemele proprii – să văd problemele mele, nu pe ale celorlalți.

Eu ar trebui să preiau leadership-ul acțiunilor mele. Deci nu “libertarianismul” altora mă ținea în loc, ci faptul că mi-era frică să mă desprind. Vinovate nu erau argumentele de tip “nu ințelegi libertarianismul” ale partenerului meu de afaceri, ci lipsa argumentelor mele corecte, bazate pe studiu, pe competență.

Da, sunt un antreprenor-manager format la “școala vieții”, la fel ca mulți antreprenori români, dar asta nu e o scuză pentru limitarea mea.

Și, cu această ”cameră” conturată, mi-am dat timp să construiesc mai mult. Să urc de la primul ”șotron” la următoarele două. Să trec de la simțul comun la competență și la performanța bazată pe competență.

Rigiditatea mea nu mă limita doar pe mine, îmi limita și propriul copil

Încă mă văd mult mai bine când îi analizez pe ceilalți. M-am văzut atât de bine în copilul Carol Dweck, încât am citit cartea ei despre fixed mindset și growth mindset pe nerăsuflate. Iar exemplul legat de John McEnroe m-a lovit atât de rău! Ca și cum cineva mi-ar fi tras un pumn în stomac! Mi-am dat seama că, dacă voi continua să-mi cresc copilul așa cum am făcut până acum, raportat la performanță, voi culege niște roade care nu-mi vor fi pe plac. Senzația avută atunci a fost mult mai dureroasă decât cea pe care am simțit-o când am mutat lupa dinspre alții către mine. Citeam și plângeam. Rigiditatea mea nu mă limita doar pe mine, îmi limita și propriul copil.

Acum știu pentru ce vin la acest curs:
ca să trec de la simțul comun la competență și la performanța bazată pe competență

Mi-am făcut un plan de acțiuni concrete și am schimbat programul de fiecare zi

Ce alegi sa faci cu ceea ce ai descoperit despre tine și cu resursele pe care le-ai descoperit / primit ?– ne întreabă Elisabeta.

Cu variante de răspuns:

1. Le ignori sau le respingi ?
2. Le pui pe ”lista de așteptare”? – sine die (fără termen)? / cu deadline precis ?
3. Le reții aproximativ și le aplici aproximativ (stilul fast-food) ?
4. Le valorifici cu metodă, adică le aprofundezi, le testezi repetat în viața ta de fiecare zi, capitalizezi experiența și apoi reiei procesul?

Răspunsul meu e unul singur: le aprofundez, le testez repetat în viața de fiecare zi, capitalizez experiența, apoi reiau procesul. Și perseverez cu răbdare.

Da, le aprofundez și perseverez, nu numai pentru că acum știu pentru ce vin la acest curs (să trec de la simțul comun la competență și la performanța bazată pe competență), dar am hotărât și să îmi schimb programul de zi cu zi.

Ce acțiuni concrete SCOP alegi să faci ca să-ți pui deciziile în practică? – ne întreabă, în continuare, Elisabeta.

Am hotărât să introduc în programul meu de fiecare zi: meditație, mers pe jos sau urcat-coborât trepte, strategii de tip “Stop! Respiră” sau “Taci, dacă nu ai de spus nimic”. Antrenez ascultarea activă, timpul pentru copil e doar pentru el, timpul pentru serviciu e doar pentru serviciu si, așa, timpul meu crește și el. Și încerc să tratez ”muștele” după modelul din filmulețul The Fly.

Am identificat până acum două camere ale ”casei” timpului meu: transformarea mea către un părinte cu mentalitate flexibilă și preluarea leadership-ului acțiunilor mele în business. Pentru fiecare, mi-am făcut un plan de acțiuni concrete, puse în practică din chiar această săptămână.

1. Transformarea mea către un părinte cu mentalitate flexibilă

Pasul 1 – balans între viața profesională și familie. Săptămâna asta e vacanță; sunt la munte cu copilul meu; lucrurile merg și fără mine la serviciu.

Pasul 2 – schimbat atitudinea față de modul în care îmi evaluez fetița. Nu voi mai pune accent pe rezultat, ci o voi încuraja să muncească perseverent după principiul ”Fac / Dau ce pot mai bun aici și acum”.

2. Preluarea leadership-ului acțiunilor mele în business

E posibil ca în această companie (sunt în grupul acesta de companii de 20 de ani) să fi învățat tot ce am avut de învățat, iar dacă nu se mai poate continua, dacă nu reușesc să găsesc dialog, să o iau pe calea mea.

Pasul 1 : Caut un curs de management: pe 19 noiembrie, merg la un târg pentru MBA ; și m-am înscris deja la un curs on-line care începe în 5 ianuarie, pe edX.

Pasul 2 : încerc să reconstruiesc dialogul cu acționarul majoritar, aplicând strategii de tip ascultare activă , “stop, respiră”, ”care e scopul nostru aici și acum”, ”ce și cum e SCOP să spun eu aici și acum”.

Pasul 3 : – (paralel cu pasul 2) încep să îmi construiesc un business nou, al meu.

Știu că sunt abia la începutul unui drum lung, mă aștept să am urcușuri și coborâșuri, dar cum aș putea ajunge să cunosc frumusețea muntelui fără să urc pante abrupte, să alunec în văi și să urc din nou către creste?

Acest articol a fost, inițial, un feedback scris de o participantă la curs.
Autoarea a ales să semneze R., din motive ușor de înțeles după lectură.

Dacă mai ai nevoie de alte argumente ca să înțelegi de ce ”școala vieții” nu e suficientă, citește și: The Death of Expertise.