Conversație cu un medic tânăr, dornic să lucreze în România


10.23.2017

Zilele trecute am avut o conversatie cu un medic tanar. Chirurg. Serios. Dornic să lucreze în România. În căutarea unui spital unde să-și poată valorifica și dezvolta competențele și performanțele.

Îmi povestește că a avut intenția să candideze pentru un post scos la concurs. A apelat la una dintre fostele colege de facultate, care lucrează în spitalul respectiv, ca să afle mai multe despre postul care o interesa. ”E cu dedicație”, i-a spus colega. Iar ea a renunțat să mai candideze.

cum sa castigi concursul pentru ocuparea unui post

conversatie cu un medic tanar conversatie cu un medic tanar

Povestește cu resemnarea omului care se simte nedreptățit și neputincios. S-a prezentat, cu ceva timp în urmă, la un alt concurs. Se temea de o contracandidată, o altă colegă, pe care o aprecia ca foarte bună sub aspect profesional. A fost ales altcineva, iar ele au primit, amândouă, note mult mai mici decât acelea pe care le așteptau. S-a simțit umilită. Și, deși nu o spune deschis, rușinată în fața apropiaților care știau că s-a prezentat la concurs și cărora nu le-a putut ascunde eșecul.

Empatizez, dar nu încurajez abandonul

Aud de prea multă vreme și prea des povești similare.

Cu zeci de ani în urmă, adolescentă fiind, auzeam că ai nevoie de pile, cunoștințe, relații ca să intri la facultate; și că ”te faci de râs dacă nu reușești”. ”Ce te faci dacă încerci și nu intri?”, mă întrebau prietenii și părinții, cu gândul la rușinea pe care voi/vor trăi când, după un posibil eșec, aveam să mă întorc în oraș, la școala unde eram învățătoare titulară, mărturisind eșecul. Apoi, în facultate, auzeam adesea că pilele, cunoștințele, relațiile le asigurau unora note mari.

După absolvire, tot pilele, cunoștințele și relațiile îți deschideau – se spunea – drumul către o șansă să-ți schimbi locul de muncă (decis atunci prin ”repartiție guvernamentală”), ori să obții o locuință. Nu am făcut niciun pas decisiv pentru schimbarea locului de muncă până în 1989, deși mi-am dorit-o continuu și am tatonat câteva alternative; am abandonat, ca majoritatea oamenilor, înainte de a face vreun pas ferm. Locuința am obținut-o printr-o ”pilă” surprinzătoare, pe care nu am solicitat-o: un fost coleg de facultate i-a povestit mamei lui cât de serioasă eram în facultate, mama lui i-a povestit unei prietene… Nu, nu imputam atunci toate acestea regimului comunist, deși, în glumele noastre de fiecare zi, PCR se traducea ca PileCunoștințeRelații; și nu le-am asociat nici mai târziu cu comunismul; citisem suficient de multă literatură beletristică și sociologică dinainte de 1940 ca să știu că sistemul PileCunoștințeRelații era mult-mult mai vechi (Dimitrie Cantemir îl deplângea deja în Descriptio Moldaviae, scrisă între 1714-1716).

După căderea comunismului, la absolut fiecare pas pe care l-am făcut, am auzit același lucru: dacă nu apelezi la relații, ai șanse foarte mici (dacă ai vreo șansă). Când am candidat pentru postul în universitate, când am solicitat locuință în orașul în care ne mutasem ”în interes de serviciu”, când au apărut șansele pentru burse de studiu în străinătate și participări sponsorizate la congrese și conferințe internaționale, când lucrarea de doctorat pe care o susținusem a fost trimisă pentru avizare la comisia din minister, când am depus dosarul pentru promovare la postul de conferențiar, apoi de profesor, când am dorit să mă transfer într-o altă universitate…

Iar după ce am ales să las în urmă postul de profesor universitar, un domn ”bine situat” îmi propunea, contra unui ”preț”, desigur (da, #metoo, și nu doar o dată), să mă sprijine într-unul dintre proiectele pe care încercam atunci să le pun pe piciaore. Eu i-am spus că oferta lui nu mă interesează, el mi-a reamintit, cu zâmbetul atotștiutorului foarte sigur de sine, ”în ce lume trăim”. I-am răspuns că, în lumea în care trăiesc eu, am obținut, fără să apelez la sistemul PileCunoștințeRelații, mai mult decât foarte mulți alții care trăiesc în lumea lui; iar dacă nu pot obține corect ce îmi doresc, renunț, oricât de greu mi-ar fi.

Habar n-am dacă traiectoria mea profesională ar fi fost alta, mai ”de succes”, dacă aș fi făcut acest compromis. E posibil. Însă prețul care ar fi trebuit plătit a fost – și rămâne – inacceptabil pentru mine: abandonul propriilor valori, complicitatea la un sistem social incorect și, în continuare, erodarea respectului profund de sine și a încrederii profunde în mine, dezechilibrul emoțional profund.

E absolut în regulă să apelăm, în termenii eticii, la rețeaua proprie de rude, prieteni, cunoștințe ca să aflăm unele informații, ori ca să obținem suport emoțional într-o situație sau alta. Dar nu mi s-a părut niciodată nici ”normal”, nici inevitabil să obținem posturi, promovări, bani și altele asemenea prin ”pile” și ”relații”. Am simțit întotdeauna – așa cum a simțit și medicul despre care vorbeam mai sus – că sistemul PileCunoștințeRelații e nedrept, umilitor și vulnerabilizant. Pentru toți cei implicați: perdanți și câștigători, în egală măsură.

Am reușit, fără acest compromis, un traseu profesional de care sunt foarte mulțumită, chiar mândră sub destule aspecte. Un traseu care a atras, în timp, și aprecierea, respectul, uneori chiar invidia multor oameni – suficient de mulți pentru mine. După toate aceste experiențe, îmi îngădui să vă recomand câteva lucruri.

Recomandări

Faptul că toți (?) cei din jurul tău spun că nu se poate altfel, nu înseamnă că într-adevăr nu se poate.

Faptul că o dată sau de mai multe ori tu însăți/însuți ai fost victima unei nedreptăți, nu înseamnă că, inevitabil, și de această dată vei fi.

Faptul că nu poți să faci mare lucru, sau chiar nimic, împotriva celor care te-au nedreptățit, nu înseamnă că nu poți să faci nimic pentru aspirațiile și proiectele tale.

Concentrează-te pe aspirațiile și proiectele tale, nu pe piedicile care îți stau în cale.

Propune-ți scopuri pe care le poți controla aproape 100%. Cel mai sigur dintre aceste scopuri este devenirea ta personal-profesională: propune-ți să studiezi și să te antrenezi serios și perseverent, în fiecare zi (nu doar înainte de o competiție) ca să devii tot mai stăpân/ă pe competențele și performanțele tale.

Fă-ți o strategie de studiu și antrenament pentru carieră. Inspiră-te de la sportivii de performanță: cine vrea să câștige competiții importante nu se antrenează nici cu o săptămână, nici cu o lună, nici măcar cu un an înainte; se antrenează ani în șir, în fiecare zi, cu pauze (vacanțe) bine gândite și bine plasate în strategia de ansamblu.

Valorifică fiecare competiție la care ai dreptul legal să participi ca oportunitate să intensifici studiul și antrenamentul. Înscrie-te la cât mai multe, studiază și antrenează-te și mai serios decât ai făcut-o până atunci, prezintă-te și dă tot ce poți tu mai bun aici și acum. Inspiră-te, din nou, din sportul de performanță: înainte de a fi ”favorit/ă” (de a avea ”pe bune” prima șansă), orice sportiv participă la multe competiții așa-zis ”amicale” și la multe ”non-amicale” în care are șanse mai mici.

Antrenează-ți capacitatea de a gestiona constructiv emoțiile după un eșec: rușinea, sentimentul de a fi fost nedreptățit/ă sau chiar umilit/ă, furia, de prea multe ori reprimată și transformată în neputință și resemnare. Dacă îți antrenezi sistematic mintea să considere fiecare competiție doar ca oportunitate de a învăța mai intens și dacă înveți ”pe bune” în fiecare zi, și între competiții și imediat înainte de ele, iar apoi dai tot ce poți tu mai bun aici și acum, rușinea va fi treptat înlocuită de mulțumire de sine și chiar mândrie. Dacă te simți nedreptățit/ă, comunică foarte asertiv: solicită recorectarea lucrărilor scrise, schimbarea examinatorilor… orice îți permite regulamentul competiției. Dacă și după acestea te simți nedreptățit/ă și umilit/ă, caută modalități sănătoase de exprimare a furiei – câteva sesiuni de psihoterapie focalizată exact pe acest obiectiv pot fi de mare ajutor; sau citește un articol / o carte – scris/ă de un expert de încredere; atenție, internetul e acum plin de tot felul de ”experți”! –  care prezintă tehnici foarte eficace și introdu-le sistematic în viața ta de fiecare zi.

Îți garantez că, dacă vei face cele de mai sus, vei deveni cu timpul atât de competent/ă și performant/ă încât va fi imposibil ca toți membrii comisiilor să se pună de acord să-ți dea note/calificative foarte mici – puțini oameni rămân, totuși, impasibili la nedreptatea flagrantă.

Sau te vei simți atât de stăpân/ă pe ce faci, încât vei decide să le oferi potențialilor beneficiari serviciile tale printr-o ”afacere” proprie, deschisă singur/ă sau în parteneriat.

Iar când spun acestea nu spun ”povești” de încurajare: vorbesc din propria experiență și din experiențele multor oameni cu care am lucrat sau ale căror istorii de viață le-am privit mai atent.

Curaj, cariera ta (reușita ta profesională) depinde în primul rând de ce faci tu ca să o construiești!

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *