Mindfulness traversând Tibetul

07.21.2018

Citind acest articol, vei înțelege mai bine ce înseamnă ”prezența” (a-fi-integral-prezent/ă-aici-și-acum) și cum poți antrena tu însuți/însăți această capacitate-competență esențială numită mindfulness. Vei afla cum te poți bucura mai mult și cum poți folosi vacanțele pentru dezvoltarea ta personal-profesională – repet, bucurându-te, totodată, mai mult de ele. În plus, vei trăi, imaginar, câteva minute în trenul transtibetan, privind odată cu mine, pe fereastră, peisaje greu de definit în cuvinte.

Nu pot pleca din Beijing fără o vizită la Muzeul Național de Artă (NAMOC). Fabulos. De neratat, dacă ajungi acolo. Fotografiile sunt întotdeauna foarte departe de forța expresivă a picturii și sculpturii originale, însă îți poți face o idee privind aceste fotografii. E o surpriză pentru mine (biata-mi ignoranță!) să constat că poporul acesta își dezvoltă și potențialul artistic, nu doar potențialul tehnic și economic – imense, dat fiind numărul foarte mare al locuitorilor Chinei, doar în Beijing trăiesc mai mulți oameni decât în întreaga Românie; însă n-aș spune că doar numărul explică diferența în performanțele noastre…

Tibetul e un sol arid, în care ploile și vântul sapă riduri adânci chiar și în stâncă, dar care, probabil tocmai de aceea, a hrănit o mare înțelepciune: filosofia budistă.

Iar această mare înțelepciune a hrănit mindfulness, un ansamblu de atitudini și practici care au efecte benefice dovedite asupra sănătății, productivității și calității relațiilor și care sunt dezvoltate și promovate de psihologi și experți în neuroștiințe din cele mai prestigioase universități americane și europene. Mindfulness nu e un concept și o practică religioase. Cu atât mai puțin un concept și o practică budiste. Însă înțelegerea esenței filosofiei budiste poate ajuta enorm la înțelegerea esenței mindfulness. Și de ce să nu profităm de starea de spirit și de informațiile pe care le putem obține în călătoria noastră prin Tibet ca să aprofundăm ceva mai mult și filosofia budistă, și mindfulness?

Marcăm tranziția către această nouă etapă a călătoriei noastre printr-o primă sesiune de antrenament mindfulness. Unii mă privesc cu zâmbet sceptic atunci când explic legătura profundă, dovedită prin studii științifice de mare încredere, între meditația mindfulness  și (1) capacitatea de concentrare voluntară a atenției (adică managementul timpului, emoțiilor, energiei și creșterea productivității); (2) calitatea relațiilor, cu alții și cu sine; (3) dezvoltarea personal-profesională profundă. Le propun să încheiem sesiunea cu un prim exercițiu de 10-15 minute. Puțini au testat până acum vreo formă de meditație. Și mai puțini au depășit stadiul primelor experiențe. Îi anunț că metoda mea de ghidare va fi, poate, diferită de ce au mai experimentat și de ce vor găsi pe internet (există multe forme de meditație și și mai multe moduri în care se realizează ghidarea): eu încep printr-o etapă de ”intrare în stare”, continuu cu una de relaxare body-scan, apoi trec la o etapă de concentrare maximă a atenției și închei cu o altă etapă de meditație loving-kindness. Încep ghidarea, îi observ atent și adaptez mesajele verbale și paraverbale la nevoile pe care mi le indică reacțiile lor; acesta este unul dintre avantajele meditației în grup, cu ghidare ”pe viu”, văzând și făcând, cum se spune. Ghidez și observ cum unii nu-și găsesc locul (intră greu ”în stare”); continuu ghidarea și observ cum, încet-încet, relaxarea se instalează pe fețe și în corpuri, tot mai profundă; continuu și observ expresii foarte concentrate, la unii, și expresii de aproape-somn, la alții; continuu și observ cum apar pe fețe zâmbetul, căldura, tandrețea, iubirea; continuu și observ că două persoane încep să dea semne evidente de ”nu mai pot, vreau să se termine”. Încheiem. Marius, care trebuie să se asigure că ajungem toți și la timp în trenul transtibetan, își privește ceasul. ”Am făcut meditație o oră”, ne spune, cu tonul ”nu-mi vine să cred”. Din câte am aflat eu, nimănui nu i-a venit să creadă. Nimeni nu a simțit că ”a stat degeaba și n-a făcut nimic” o oră întreagă! Toți au/am avut sentimentul că a durat mult mai puțin.

Desigur, fiecare va fi învățat ce a ales să învețe din faptul că a/au reușit să facă meditație o oră fără să simtă cum trece timpul. Iată ce gândesc eu că merită învățat: nu există ”eu nu pot să fac meditație”, ”mie nu-mi iese”, ”eu n-am răbdare”, ”eu nu reușesc să stau atâta timp și să nu fac nimic” pe care le aud adesea de la începători. NB: meditația înseamnă a face ceva, și ceva foarte important!

Dacă respecți singurele două reguli care trebuie respectate în timpul meditației, sigur reușești:

1. ascultă ce spune ghidul și fă întocmai ce spune el (desigur, atâta timp cât nu-ți spune să faci rău cuiva sau să distrugi ceva 🙂 );
2. orice s-ar întâmpla, nu te opri, pur și simplu continuă! mintea ta poate să ”fugă” de câte ori vrea, în ce direcții vrea, e normal, adu-o cu calm și blândețe înapoi și continuă!

Pe măsură ce te antrenezi, reușita ta va fi tot mai bună și vei deveni tot mai capabil/ă să acționezi în viața ta obișnuită de fiecare zi așa cum acționezi în timpul meditației (antrenamentelor mindfulness), adică relaxat/ă și concentrată, cu atitudini și sentimente pozitive față de oamenii din jurul tău.

Studiile științifice spun că și o singură sesiune de meditație are efecte care persistă cel puțin câteva ore sau chiar zile. Mie îmi place să cred că efectele exercițiului nostru de meditație se văd în aceste fotografii: meditația ne-a ajutat, cred, să facem față mai bine oboselii acumulate în cele deja 4 zile de călătorie, bagajelor grele pe care le cărăm, așteptării cu emoții în fața controlului din gară…

Gara din Beijing, plină ochi, cum era de așteptat. De bilete, se ocupă un ghid. De aici înainte, ”Strângeți pașapoartele – Luați-vă înapoi pașapoartele” va deveni o obișnuință. Controalele vor fi multe și stricte, mai ales după ce coborâm din tren. Ca să intri în Tibet și să vizitezi ce vrei să vizitezi, îți trebuie viza Chinei plus un permis special… de alien 🙂 :

Ca să schimbi locul în tren, îți trebuie acordul însoțitorului de vagon, care trebuie să schimbe între ele un fel de ”cărți de identitate feroviară” (bilete nominale) care facilitează cu siguranță controlul. Însă, odată clarificate locurile, niciun controlor suplimentar, ori supracontrol nu ne mai deranjează.

De la Beijing la Lhasa, parcurgem 3757 km. Un drum care va dura 2 zile și 2 nopți.

Sursa fotografiei

Mai multe recorduri Guinness sunt recunoscute pentru această cale ferată. Iar cele mai multe sunt legate de altitudinile pe care le atinge:

Sursa fotografiei

Da, răul de altitudine e o realitate, l-am simțit cu toții. Nu pe pielea noastră, ci în creierele noastre, care, la cât de tare ne-au durut și câte insomnii ne-au dat, trebuie să se fi dilatat cam ca acest pachet de șervețele umede:

Trenul e dotat cu instalație pentru furnizarea de oxigen suplimentar, însă în compartimentul nostru doar una dintre cele 4 ”guri” de ieșire a funcționat – poate pentru că am primit aer condiționat rece cu asupra de măsură 🙂 , atât de generos, încât m-am ales cu o răceală pe care am plimbat-o prin tot Tibetul.

Apă fierbinte, la discreție. Salvarea mea: ceaiul de mușețel adus, în bagaje, tocmai de acasă.

Pentru că vagonul restaurant, pe care mizasem, arăta cam așa și n-am avut curaj să trec dincolo de acțiunile de observare:

Trebuie să recunosc, instalațiile sanitare au fost mai frecvent spălate decât sunt spălate, de obicei, în trenurile din România:

Însă, din momentul în care am părăsit hotelul din Beijing și până când aveam să ajungem acasă, noțiunea igienă a fost din categoria ”uită de asta și bucură-te de ce poți descoperi și crea mai bun aici și acum”.

Să ne focalizăm atenția pe ce putem descoperi și crea mai bun aici și acum, așadar! Pentru că, da, aceasta este esența mindfulness.

Un relief fascinant pentru ochii mei: dune specifice deșertului (n-am apucat să le fotografiez), urmate de lacuri întinse în jurul cărora crește o iarbă mică, hrană pentru iaci, oi, și, mai rar, vaci și cai, apoi stâncă masivă, kilometri după kilometri de stâncă masivă; în depărtare, vârfuri acoperite cu zăpadă; iar din loc în loc cunoscutele steaguri galbene-roșii-verzi-albastre prin care oamenii locului, în majoritate budiști, își trimit rugăciunile în univers…

Mici așezări umane izolate și orașe în dezvoltare :

Semnele investițiilor sistematice recente în zonă sunt evidente: terasamente, plantații de puieți, câmpuri de instalații eoliene, captatoare de energie solară, rețea electrică pe stânci înalte, șantiere… ”Chinezii sunt în stare să aducă și să producă energie în vârful muntelui, iar noi nu suntem în stare să facem asta la marginea Bucureștiului”, comentează cineva.

Însă cel mai frumos și mai spectaculos lucru în Tibet e, pentru mine, cerul.

Apusul, noaptea cu lună și răsăritul par la fel ca oriunde în lume. Și totuși, peisajul celest e atât de schimbător, încât nu e de mirare că budiștii îmbrățișează ideea de impermanență ca pe unul dintre pilonii centrali ai filosofiei după care își orientează viața.

Mulți dintre colegii mei de călătorie acționează așa cum am văzut de multe ori că acționează oamenii în călătorii: în cea mai mare parte a timpului, citesc sau/și vorbesc între ei. Informații despre Tibet, citite și adesea împărtășite. Experiențe din alte călătorii, împărtășite. Opinii despre teme diverse, împărtășite. Cu un ochi pe fereastră. Când ochiul acela e atras de ceva, omul fotografiază. Când el fotografiază, ochiul altuia vede și el, prin contagiune, ceva demn de fotografiat. Apoi iar citesc și iar împărtășesc informații, experiențe, opinii… Din când în când, unul dintre noi împărtășește o stare, o nevoie prezentă. Iar alții îi vin cu mare disponibilitate în ajutor: informații, sugestii, zâmbete, îmbrățișări, masaj, medicamente, mâncare…

Mă întreb câte din toate acestea sunt acțiuni mindful, câte implică într-adevăr un a-fi-integral-aici-și-acum, în momentul prezent. În ce măsură atunci când citești, chiar despre locurile în care te afli, ești-integral-aici-și-acum? În ce măsură atunci când povestești despre ce faci tu acasă, ori despre alte călătorii ești-integral-aici-și-acum?

Foarte probabil, nici aceste întrebări, nici răspunsurile pe care eu le-aș da nu ar fi pe placul colegilor mei și ar avea consecințe nedorite asupra dinamicii grupului, ceea ce ar însemna ca eu să acționez ”în filmul meu”, nu mindful = ținând cont de contextul aici-și-acum; de aceea, aleg să le comunic mai târziu, într-un context  mai potrivit; cred că acel context potrivit este acum și aici, în acest articol.

În minutele de lectură din timpul unei călătorii, atenția ta, mintea ta, emoțiile tale merg către ce a văzut, gândit și simțit altul, care a fost în locurile respective cândva, cu ore, zile, luni sau ani în urmă. În minutele în care povestești despre ce faci tu sau ce face altul acasă, ori despre alte călătorii, similare sau foarte diferite, mintea ta și emoțiile tale sunt ghidate de un acolo-atunci, nu de un aici-acum; aici-acum a fost doar pretextul, ”butonul” care a declanșat fuga gândului și trăirilor tale în acolo-atunci. În minutele în care te concentrezi pe cum gândești și cum faci tu lucrurile ”de obicei” (”eu cred că așa e normal/bine etc.”), mintea și emoțiile tale funcționează într-un Tu Film Production, nu într-un aici-acum; aici-acum a fost doar pretextul, ”butonul” care a declanșat fuga gândului și trăirilor într-un iluzoriu ”în general, eu…” (potrivit filosofiei budiste – și, mai recent, psihologiei întemeiate pe neuroștiințe – ”eu”, ”în general”, nu există în fapt, e o simplă abstracție, o iluzie care ne împiedică adesea să acționăm adecvat aici-și-acum).

Sigur, a afla și ce au scris alții despre locurile în care călătorești te ajută să vezi acele locuri și din alte perspective, poate diferite de cum le-ai vedea tu. Însă perspectiva altuia o poți afla și acasă, înainte de călătorie și după călătorie.

Dacă tot te afli aici-acum și poți trăi și cerceta cu ochii tăi, cu mintea ta, cu emoțiile tale, atunci trăiește și cercetează! După ce vei fi trăit tu integral aici și acum, vei merge acasă și vei putea citi ce și cât vrei: vei avea un reper consistent la care să raportezi ce și cum a văzut și trăit altul; și, rememorând ce ai trăit, văzut, auzit, vei ajuta informația să se sedimenteze în memoria de lungă durată.

Sigur, a vorbi cu alți oameni și a-i cunoaște mai bine, inclusiv prin informații legate de ce faceți fiecare acasă și prin ce alte călătorii ați mai fost, acoperă multe nevoi umane profunde și e de dorit. Însă, dacă nu ești foarte atent/ă la echilibrul între a-fi-aici-acum și a-fi-acolo-atunci, riști să diluezi forța prezentului și să te întorci acasă cu mult mai puțin decât ai putea-o face.

Ne putem cunoaște și mai bine dacă ne concentrăm atenția în conversații despre ce vede, aude, gândește și simte fiecare aici-acum. Poveștile despre ce a văzut, auzit, făcut, gândit și simțit cineva în alte părți sunt întotdeauna… povești, creații ale sale, imposibil de comparat cu ce ai fi auzit, văzut, gândit și simțit tu în aceleași contexte. Dimpotrivă, când vă împărtășiți unul altuia ce vede, aude, gândește, simte fiecare aici-și-acum, în fața acelorași peisaje, acelorași oameni, acelorași acțiuni, comparația e posibilă, iar cunoașterea reciprocă e infinit mai profundă, mai consistentă.

Dintre toate, disponibilitatea către a oferi ceva care răspunde unei nevoi aici-și-acum a celuilalt ne aduce pe toți 100% în aici-și-acum – cu condiția să nu insistăm ca celălalt să primească musai ce oferim, situație în care am acționa în Eu Film Production. Această mare disponibilitate către a oferi se va dovedi o constantă a grupului nostru pe parcursul întregii călătorii; e unul dintre lucrurile care ”încheagă” grupul; și care mă leagă pe mine, emoțional, de fiecare dintre membrii lui.

Am convenit cu Marius ca, în timpul celor două zile de călătorie cu trenul, să mai oferim câteva antrenamente mindfulness, după principiul ”Eu ofer ce pot mai bun, fiecare primește ce și cât vrea” (care guvernează toate programele și acțiunile mele). Acționăm mindful procedând astfel? 🙂 Eu spun că da. Mai întâi, pentru că aceste antrenamente au fost anunțate înainte de călătorie, ca o componentă a ei. Apoi, pentru că ne pregătim pentru întâlnirea cu spațiul în care s-au dezvoltat fundamentele filosofice ale noțiunii și practicii mindfulness, iar a aloca un timp pentru a vorbi despre aceste fundamente și despre legătura lor cu viața noastră de fiecare zi și pentru a antrena capacitatea noastră de a acționa practic potrivit principiilor respective îmi pare din categoria a-folosi-cât-mai-multe-dintre-resursele-aici-și-acum pentru a pregăti reușita unor acțiuni ulterioare.

Nu îndrăznesc să ghidez aici, în trenul trans-tibetan, sesiuni de meditație. Și pentru că spațiul e complet impropriu pentru a-i provoca pe începători la un exercițiu care necesită o doză suficientă de intimitate, și pentru că mă tem de atitudinile chinezilor care ne-ar vedea. Văzusem cu ochii mei, la Beijing, o anume relaxare în exercițiul practicilor religioase, iar ghidul de acolo ne asigurase că politica guvernului chinez e una de acceptare a oricărei practici religioase, atâta vreme cât nu cade în misticism (= credința pasivă că o divinitate rezolvă toate problemele, a explicat ea noțiunea ”misticism”), însă unele lucruri nu se legau în povestea ei (era ea însăși convertită de la creștinism la budism, spunea; însă, pe parcursul conversației, a rezultat că știa despre budism mai puține decât știam eu), așa că aleg să fiu prudentă.

Mindfulness nu se reduce la meditație. Adaptez programul la condiții și concentrez sesiunile din tren pe un alt tip de antrenament: ascultare și comunicare mindful.

Nimic din atmosfera unui training obișnuit. Lucrăm așezați pe paturi suprapuse, în posturi și ținute mult prea lejere pentru a face publice fotografiile. Marius mă ”prinde” într-o imagine ce poate fi desecretizată 🙂 : după toate indiciile, explicam ceva fundamente mindfulness; am în mână unul dintre materialele furnizate celor prezenți.

Tocmai situația specială în care lucrăm face, în opinia mea, conversația mai productivă ca antrenament mindfulness, pentru că aduce unele tensiuni care pot lipsi în alte contexte.

Pe de o parte, conștientizarea scopului specific aici și acum și focalizarea acțiunii/atenției pe scopul respectiv e una dintre condițiile esențiale ale productivității și constituie una dintre utilizările practice cele mai benefice ale atitudinii mindfulness. Or, oamenii cu care lucrez se simt aici-și-acum turiști mai mult decât learner-i într-un program de dezvoltare (training) și devine mai greu pentru unii să păstreze focalizarea pe scopul conversației (antrenamentul, învățarea). În plus, sunt, sub aspectul comunicării, români neaoși: simt nevoia să spună ce gândesc exact atunci când gândesc, pentru că altfel uită; simt nevoia să împărtășească imediat o conexiune pe care mintea lor o face, chiar dacă respectiva conexiune nu țintește exact obiectul discuției, pentru că așa au sentimentul autenticității și așa au fost obișnuiți să înțeleagă ”interacțiunea” într-un training; tocmai aceste obișnuințe neproductive fac foarte necesar un antrenament sistematic de ascultare și comunicare mindful.

Pe de altă parte, conștientizarea rolului specific pe care fiecare îl are într-un context concret aici și acum și respectarea acelor roluri în acțiunile practice e o altă condiție crucială a productivității și o altă utilizare foarte profitabilă, benefică a mindfulness. În această călătorie, eu am cel puțin 3 poziții și 3 roluri diferite: sunt, înainte de toate, ființă umană, un semen, în această calitate de ființă umană, al oricăruia dintre ceilalți membri ai grupului și al oricărei alte ființe umane (ideea aceasta a asemănării, în calitate de ființe umane, face parte din ”nucleul dur” al filosofiei budiste așa cum e ea promovată de leaderul recunoscut al spiritualității tibetane, Dalai Lama); sunt, apoi, turist ca oricare dintre ceilalți membri ai grupului; însă mai sunt și trainer, iar aceasta mă poziționează diferit în raport cu ceilalți. Trei roluri diferite,  greu de gestionat pentru mine. Și mai greu de gestionat pentru ceilalți. Unii au nevoie de explicitări repetate pentru a conștientiza și a păstra în minte că, aici și acum, în timpul acestor conversații, eu acționez legitim ca trainer, adică diferit de cum e productiv să acționeze ei, ca learner-i, beneficiari ai unui program de dezvoltare personal-profesională.

Una peste alta, conversațiile nu sunt ușor de moderat. Uneori, unii se simt ”în corzi”, se supără și mi-o spun, mai în glumă, mai în serios. E foarte normal ca lucrurile să decurgă astfel, niciun proces de învățare transformatoare ( = schimbare a obișnuințelor) nu se produce fără un conflict interior, care se poate ascunde după un fals conflict cu altul, de regulă cu cel/cea care te provoacă să vezi la tine ce nu îți place  / nu vrei să vezi și să faci lucrurile altfel decât te-ai obișnuit să le faci. Supărarea trece repede când reușești să înțelegi că e vorba despre un conflict interior, intra-subiectiv, nu despre unul inter-subiectiv; e, în fapt, un exercițiu foarte profund de mindfulness.

Privindu-le cu detașare, sunt conversații foarte autentice și cu multă substanță. Și, sper eu, cu beneficii pentru mulți, poate chiar pentru toți, acasă, după întoarcerea din călătorie, la locurile lor de muncă și în familiile lor.

În zilele următoare, aveam să continuăm antrenamentele, după aceleași principii (flexibilitate și folosește-resursele-specifice-aici-și-acum), în microbuzul care ne-a purtat de la Lhasa la Everest, apoi de la Everest la granița cu Nepalul, iar apoi în avionul care ne aducea spre casă.

Conversații unu-la-unu.

Despre ”Everestul” reușitelor profesionale de până acum ale fiecăruia și despre ”Everestul” pe care și-l propune fiecare pe termen mediu. Combinăm dimensiunea rațională cu cea emoțională: le recomand să privească înălțimile care fug prin fața ochilor noștri și să-și creeze, fiecare, o ancoră (o imagine sugestivă care să reprezinte o metaforă motivațională) pentru proiectul propriu. Unii au mărturisit că și-au clarificat mai bine ce vor să facă după ce ajung acasă; alții că au transferat, aproape fără să-și dea seama, exercițiul către viața lor personală și au luat decizii importante.

Despre ce a apreciat fiecare, aici și acum, pe parcursul unei zile, din tot ce a făcut persoana cu care alege să stea de vorbă.

Și, la final, pentru un ”La revedere!” SCOP (sănătos, constructiv, onest-autentic și productiv), despre lucrurile pentru care îi poate fi recunoscător fiecare persoanei cu care stă de vorbă, din tot ce a făcut acea persoană pe parcursul călătoriei.

Desigur, fiecare a antrenat ce și cât a dorit. Și fiecare beneficiază acum, după întoarcerea acasă, de roadele antrenamentele respective în măsura în care și le-a asumat și în măsura în care le continuă în contexte variate aici și acum.

Aici și acum, eu îți sunt recunoscătoare ție, cititorule, pentru că ai citit acest articol. Îți mulțumesc pentru fiecare idee pe care o vei fi primit SCOP (sănătos, constructiv, onest-autentic și productiv) pe parcursul lecturii și pentru fiecare idee pe care o vei include SCOP (sănătos, constructiv, onest-autentic și productiv) în viitoarele tale călătorii și în practicile tale de fiecare zi.

Pe curând, cu relatări noi, despre Lhasa, Tibetul profund și Everest!

Llasa, Tibet: povestea unei iubiri spirituale

Beijing: surprizele și frustrările unui turist explorator (1)

Beijing: surprizele și frustrările unui turist explorator (2)