Turist într-un spital din Thailanda

04.19.2022

Mă trezesc în miez de noapte cu o acută stare de rău în tot corpul și cu abdomenul umflat dincolo de orice am văzut vreodată la mine. Am comis imprudența să mănânc un pește pregătit pe loc în Satul Țigănesc din Puket și niște… alea 🙂 pe un vapor care ne-a dus hăt departe de țărm, în mijlocul oceanului, către scufundări și snorkelling. Aveam să aflu peste câteva zile că acomodarea la mâncarea thailandeză e foarte grea pentru mulți; când am ajuns la Thanyapura, unde am mers pentru training mindfulness, un canadian mi-a spus că i-au trebuit câțiva ani și că nici după 6 ani nu e complet adaptat.

După ore de „frământat” așternuturile, conștientizez că am epuizat toate soluțiile de auto-doftoricire și decid să apelez la ajutor calificat. Sun, așa cum e recomandat, la numărul de telefon de pe asigurarea de călătorie. Răspunde un robot: „Numărul acesta nu există”. Încerc încă o dată, și încă o dată, și încă o dată… În disperare de cauză, sun agentul de voiaj. El vorbește cu asiguratorul, apoi din nou cu mine, ca să-mi spună că mă vor suna cei de la agentia de asigurari. Primesc telefonul respectiv, explic despre ce e vorba, ei vorbesc cu Phuket International Hospital, apoi din nou cu mine etc. etc. Schimbul de telefoane din ziua respectiva mi-a încărcat nota de plata cu aproape 200 euro.

În cele din urmă ajung la spital, cu un taxi chemat de receptia hotelului. Ca oriunde în lume, taximetristul vede că nu prea am de ales și îmi cere dublul pretului pe care îl știu; nu am putere să mai negociez, abia mai stau pe scaun. E foarte devreme, iar centrul de primire al spitalului e gol. Mă întâmpină, zâmbitoare, două asistente și recepționera. Le spun asistentelor ce simt, ele notează, foarte laconic, pe o fișă. Recepționera îmi cere pașaportul și îmi pune în față câteva documente pe care trebuie să le completez și semnez. Toată lumea zâmbește amabil. Abia văd, abia stau pe scaun, însă fac ce mi se cere.

„Cine plătește?”, sunt întrebată. „Presupun că agenția de asigurări care v-a contactat”, răspund. „Nu avem garanția de la agenție”. Încerc să contactez asiguratorul; din nou, „Numărul acesta nu există”. Îl sun iar pe agentul de voiaj, care sună iar asiguratorul, care mă sună… Îi dau telefonul receptionerei, să se înțeleagă între ei; se înțeleg foarte greu, după toate aparențele; aveam să constat pe parcursul zilei că, de fapt, nu s-au înțeles.

Stau să cad de pe scaun, în vreme ce personalul spitalului își vede de treabă. Mă revolt un pic și o întreb pe recepționeră ce se întâmplă. În fine, sunt invitată să mă vadă un medic. Conversez câteva minute cu (probabil) medicul de gardă. Nici nu mă atinge. Nu-mi palpează abdomenul. Ia drept diagnostic simptomul cel mai evident pe care i-l spun eu și prescrie o clismă. O suport, dar mă simt și mai rău. „Vă rog să mă conduceți la un gastro-enterolog”, spun. „În acest moment, nu avem unul în spital”, mi se răspunde.

Aștept aproape o oră întinsă pe o canapea, în holul de primire. Una dintre asistente aruncă, din când în când, priviri preocupate către mine; simt o insecuritate teribilă. Se schimbă recepționera. Am o bănuială că noua venită nu știe ce e cu mine acolo. Mă ridic și îi spun; bănuiala mi se confirmă. Mă întind din nou pe canapea, cu o senzație de fierbințeală în tot abdomenul și o stare generală aproape de leșin. Holul devine tot mai animat: pacienții vin și pleacă, eu rămân, pierdută undeva în mulțime, pe scaunul meu.

Mă simt mai în siguranță când o altă asistentă vine și mă invită într-un alt corp de clădire: spitalul propriu-zis. Oricât ți-ar fi de rău, nu poți să nu remarci diferența de nivel: de la dotări, la igienă și vestimentația personalului. Sunt invitată să mă întind pe un pat (în sfârșit!) și vorbesc cu un medic (gastro-enterolog, bănuiesc); eu vorbesc, ea tace; întreabă foarte scurt, lacunar. Mi se pune o branulă, mi se recoltează sânge (nu mi-au comunicat vreun rezultat), mi se pun niște brățări de identificare.

Primesc extrem de puține explicații, nu-mi dau seama dacă ține de modelul cultural, de reguli, ori de diferențele lingvistice. Însă totul pare să meargă „ceas”: fiecare pare să urmeze un protocol strict, de la care nu se abate. Așa cum aveam să aflu câteva zile mai târziu, thailandezii respectă foarte scrupulos regulile: fac din aceasta un motiv de mândrie națională.

Sunt luată cu un scaun pe rotile și dusă să fac tot felul de analize; între ele, stau culcată pe un pat; nu știu cât am fost trează, cât am dormit, cât am fost într-o stare de semi-leșin; nici ei nu cred că știu. Văd acum, în fișele primite, că am plătit ceva cu ultrasunete: nu-mi amintesc dacă și când s-a întâmplat.

Caut să văd partea bună a lucrurilor: nu pot controla starea fizică, excursia din ziua respectivă oricum am ratat-o, măcar să valorific experiența în spital ca experiență culturală. Când sunt în stare, observ oamenii și acțiunile lor. Prima observație: spitalul are „uniforme”, însă permite diferențierea etnic-religioasă; femeile de religie musulmană pot fi ușor identificate. Bărbații pe care îi văd sunt puțini, iar unii au umor și îl valorifică fără rețineri; nu văd nicio femeie care să-și manifeste simțul umorului; când nu au fața foarte concentrată pe muncă, femeile își exprimă disponibilitatea prin zâmbet. Atmosfera generală e destul de relaxată, nu simt tensiunile și stresul obișnuite în spitalele din România. Toalete peste tot; curate tot timpul. Spații speciale în care pacientul își schimbă hainele „de oraș”, pe care le depozitează într-o casetă cu cheie, pentru a îmbrăca un halat de spital.

După încă două clisme și o doză foarte concentrată de fortrans (cel mai puternic laxativ, utilizat înainte de intervenții chirurgicale și colonoscopii), fără niciun rezultat, mă privesc cu aerul „Nu prea mai știm ce să facem”. Către seară, un bărbat se apropie de mine: „Sunt … , medic chirurg, dr. … mi-a spus să vin să stau de vorbă cu dumneavoastră”. Îngheț: nu se poate, n-am venit la capătul lumii ca să fac vreo operație! Îi spun și lui asta. „Vă rog să-mi dați ceva ca să pot gestiona situația până ajung acasă”. Recomandă un CT (computer tomograf) și o colonoscopie. Întâi le refuz. Apoi accept CT-ul; mi-e frică, totuși, și mi se pare mai puțin invaziv. Nu mai făcusem niciodată CT abdominal și constat că mi-am făcut iluzii cu „mai puțin invaziv”. Țip la introducerea substanței de contrast: durerea e teribilă. Cei doi tineri care se ocupă de întreaga operațiune au umor și fac lucrurile mai suportabile.

Medicul îmi spune că CT-ul nu indică nimic periculos, dar că e foarte necesar să fac și colonoscopia. Îi spun că prefer să o fac acasă. Sunt epuizată, suport de mai mult de 12 ore tot felul de tratamente și investigații, iar după atâtea intervenții simptomul cel mai evident, constipația, cedează – în sfârșit! Îmi prescrie mai multe medicamente, pe care le iau de la farmacia spitalului.

Îmi amintesc că mi-au luat pasaportul de dimineata. Îl cer. Sunt trimisă la casierie. „Cine plătește?”, aud din nou. „Agenția de asigurări, s-au reglat lucrurile acestea de dimineață”, răspund. „Telefonați la agenție, noi nu știm nimic”. Nu mai am putere. Accept să achit eu costurile – cu speranța că asiguratorul le va rambursa. Însă ce face turistul care nu are cu el atâția bani?

Primesc fișele și sunt mai mult decât surprinsă: m-au supus la o mulțime de proceduri, o zi întreagă, iar ceea ce scriu în fișe e foarte lacunar. Cer un disc cu toată imagistica. Îl primesc.

Întreb dacă pot chema un taxi. Spitalul are propriul serviciu de taximetrie, plătesc jumătate din prețul pe care l-am plătit de dimineață și ajung la hotel. Pe drum, taximetristul îmi arată strada unde se întâlnesc persoanele gay, alta decât celebra Bangla Road unde se comercializează, noaptea, sex între bărbați și femei, cele mai multe venite din nordul țării, foarte-foarte sărac. „E admis legal?”, întreb. „Nu, nu e”. Aici – la sex și la comerțul cu sex – se oprește, observ, mândria națională legată de respectarea regulilor…

Întoarsă în România, îi povestesc întreaga experiență unui medic de la un spital privat foarte cunoscut, la care merg pentru o a doua opinie, în baza analizelor din Tailanda. „Tot așa procedăm și noi cu turiștii”, îmi spune…

Am recuperat de la asigurator aproximativ 90% din suma plătită în spital.

Când pleci, fă-ți asigurare de călătorie și asigură-te că ai în cont cel puțin 1000 euro în plus, nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla, iar costul unei asigurări e foarte mic în comparație cu avantajele pe care le oferă! (Nu, nu sunt agent de turism și nici nu am acțiuni la vreo firmă de asigurări.)