Beijing – surprizele și frustrările unui turist-explorator (1)

07.09.2018

Beijing – surprizele si frustrarile unui turist-explorator (1)

Ajungem în Beijing după-amiază, după un zbor lung de la Doha. Suntem așteptați (călătorie de grup, organizată), iar drumul către hotel ne dezvăluie o mare capitală ca oricare alta: trafic intens, clădiri moderne…

Ne bucurăm că hotelul în care urma să fim cazați se află în centrul vechi, foarte aproape de obiectivele pe care vrem să le vizităm. Ajunși acolo, însă… camera e departe de condițiile din contract. Demisol (!), cu o fereastră la nivelul trotuarului, care nu se poate deschide din cauza unei… pisici agresive (!), iar dacă s-ar deschide oricum n-ar lăsa să intre decât aerul greu de asfalt încins amestecat cu praf. Miros de mucegai, colegii de călătorie din camera de alături fotografiază pete de mucegai pe pereți… Suntem patru ghinioniști, ceilalți au mai mult noroc, camerele lor sunt relativ decente. Nu mă sperii, e o situație cu care m-am mai confruntat și în Grecia, Turcia, Thailanda… Solicităm alte camere. ”Avem doar mai scumpe”, ni se răspunde, ”trebuie să mai plătiți …” (nu mai știu câți yoani, moneda națională). E inacceptabil și insistăm să primim camere la nivelul prevăzut în contract; L., care administrează un mare hotel în România, le spune că nici măcar nu au voie să pună în vânzare camere de calitatea respectivă. Rezultatul – o noutate în experiența mea: peste tot unde mi s-a mai întâmplat să am argumente ca să refuz camera, am primit free room upgrade; aici, cum niciunul dintre noi nu dă semne să accepte vreo plată suplimentară, gazda noastră ”uită” că tocmai ne spusese că are camere disponibile și o ține una și bună (de fapt, rea): nu are alte camere. Plecăm, obosiți, în căutarea unui alt hotel: dacă tot e să plătim în plus, măcar nu le dăm banii celor care vor să ne înșele. Cred că am văzut patru alte hoteluri în aceeași zonă. Imagine promițătoare la recepție, camere cu miros de canalizare, adesea cu ferestre mai mult de formă, care nu se deschid, ori se deschid… într-un zid. Observație interesantă: telefonul mobil e literalmente o prelungire a minții și gurii recepționerilor/comercianților chinezi, ascultă ce spui și îți răspund scriind pe telefon, iar dacă nu înțeleg, te pun să scrii pe același telefon, care traduce automat în chineză… Cu abilitățile expertului, L. identifică pe internet un hotel de 5* care, în fine!, satisface nevoile noastre. Tot el negociază, din nou cu abilitățile expertului. Însă recepționera e și ea expertă, foarte mindful, foarte ”profi”, și ne ”citește”: suntem epuizați și, la miezul nopții, nu prea ne mai arde de alte căutări. Așa că scade prețul exact atât cât să ne ofere satisfacția unui discount, iar hotelul să obțină profitul maxim posibil în condițiile date. Nu avem de ce să ne plângem: avem piscină și sală de fitness incluse în preț, masaj contra cost, camerele sunt destul de mari, curate, iar ferestrele noastre se deschid către o piață care se va dovedi foarte generoasă pentru un turist avid de explorare mai profundă o societății chineze.

Ai observat în imagine catedrala creștină?

Funcționează aici ca spațiu comunitar nu doar în sens religios, ci și în sens laic.

Nu am auzit niciodată clopotele bătând, nici măcar duminică dimineața. Însă am văzut, de la fereastră, în fiecare dimineață, oameni intrând, un scurt popas în drum spre serviciu, probabil. Nu se ascundeau, părea un ritual cotidian, neîngrădit de vreo constrângere politică. În general, aveam să constat că, în Beijing, oamenii trăiesc mult mai relaxați decât eram noi tentați să credem; în Tibet, lucrurile stau altfel …

Beijing – surprizele si frustrarile unui turist-explorator (1)

Am intrat în catedrală duminică dimineața, curioasă. La ora 10:00, era plin de oameni care ascultau o … predică (?) ; nu știu chineza ca să înțeleg mesajul verbal, însă tonul mi s-a părut … ferm și mobilizator, ca într-un discurs motivațional. Un fel de ”plasator” (aveam să observ de multe ori după aceea cât de organizați sunt chinezii în ce fac), mi-a arătat amabil și tăcut un scaun liber, rătăcit undeva în față; i-am mulțumit și i-am explicat, cu oarecare teamă, că sunt doar în trecere; a dat din cap înțelegător-aprobator și m-a lăsat să observ, observându-mă, la rându-i, discret.

Nu, nu am intrat în catedrală în pantaloni scurți. În orice spațiu spiritual intri în China, și mai ales în Tibet, trebuie să porți pantaloni lungi sau, dacă ești femeie, fustă lungă, care îți acoperă integral, sau aproape, picioarele.

Spațiul din fața catedralei le servește tinerilor drept cadru pentru fotografii… probabil de pus pe Facebook: tânăra din fotografie nu era mireasă și a răspuns surprins-încântată ”Yes” când i-am cerut voie să o fotografiez.

Însă ce m-a surprins și atras cel mai puternic aici a fost o practică pe care aș aduce-o oricând în România: oamenii vin în fiecare seară în mica piață din fața catedralei ca să danseze și să cânte. Am ascultat și văzut acolo trei grupuri care acționau simultan și diferit: în stânga, unii dansau vals și tango, după muzică chinezească difuzată de un aparat – ce exotic sună valsul chinezesc pentru urechile mele! doar câțiva pași mai încolo, alții dansau ceva mai tradițional, după altă muzică chinezească, difuzată de un alt aparat; iar în dreapta, o formație cânta ceva de tip rock-jazz – și suna foarte bine! Sunetele se amestecau între ele, nimeni nu le spunea celorlalți să dea muzica mai încet (poate pentru că numărul de decibeli era relativ același în cele trei grupuri), fiecare se bucura de muzica și dansul său, respectând muzica și dansul celorlalți… Ne-am integrat, pe rând, într-un grup sau altul, am ascultat formația, am dansat noi înșine, L. și C. s-au prins într-un vals de toată frumusețea, sub ochii mei invidioși – ca să-mi spăl păcatul, i-am filmat – , iar oamenii ne-au acceptat, zâmbind-ne amabil și încurajator…

Practica aceasta a dansului comunitar de seară, în stradă, am văzut-o în diferite zone ale Beijingului, dar și într-un oraș tibetan, Gyirong (în fața unui templu budist). Uneori, grupul avea un ”instructor” evident, cineva care știa dansul și pe care ceilalți îl/o urmau; alteori, instructorul fie lipsea, fie se manifesta suficient de discret (nu l-am observat). În Beijing, grupurile erau relativ mici (6-15 oameni); în Gyirong, am numărat peste sută… Desigur, puțini în raport cu numărul total de locuitori din cartier. Însă simplul fapt de a auzi și vedea pe stradă nu (doar) oameni apăsați de griji, care (se) înjură sau se agresează altfel, ci și oameni care cântă și dansează împreună poate aduce un plus de bine în starea ta. Peste tot, ora 22:00 a fost limita: totul se oprea dintr-o dată, iar liniștea se așternea deplină.

Imaginați-vă cum ar fi viețile noastre dacă, în loc să ne așezăm în fața talk-show-urilor manipulatorii care ne otrăvesc în fiecare seară mințile și sufletele, ori să umplem barurile și cluburile ”la o bere” sau ceva mai ”de fițe”, ne-am aduna în grupuri mai mari sau mai mici, în spații cu semnificație comunitară (în piețe, în parcuri, în fața bisericilor, în fața unor instituții cultural-laice), ca să cântăm și dansăm împreună, fără stridențe, fără (pre)judecăți, pur și simplu pentru bucuria sufletului, minții și trupului fiecăruia.

 Pe curând, cu alte detalii interesante despre Beijing, Tibet și Nepal…