Un fals psihologic: neîncrederea în sine

Neîncrederea în sine („nu am încredere în mine / nu ai încredere în tine / nu are încredere în el însuși/ea însăși”) nu există. În spatele acestui clișeu se află lucruri mult mai nuanțate, pe care merită să le descoperim ca atare, ca să găsim soluții viabile pentru problemele și dorințele, visurile noastre.

– Optimism… încredere…

Cu mare onestitate spun: chiar nu caut cu dinadinsul să contrazic „adevăruri” în care milioane de oameni s-au obișnuit să creadă și care sunt, aparent, susținute de multe studii științifice. Pur și simplu descopăr, ascultându-i și observându-i foarte atent, repetat, ore în șir, luni de zile, uneori ani, pe oamenii care vin în programele mele de coaching-dezvoltare, că unele dintre modelele mentale (conceptele) preluate din psihologie prin care oamenii caută să explice-înțeleagă funcționarea ființelor umane nu stau în picioare și de multe ori fac mai mult rău decât bine. Dincolo de frecventele distorsiuni ale rezultatelor de cercetare științifică pe drumul popularizării lor, motivul principal îl constituie, foarte probabil, limitele metodelor folosite în cercetarea însăși: chestionarele, testele și experimentele, oricât de sofisticate și atent elaborate, scot oamenii din complexitatea și variabilitatea contextelor lor reale de viață și lasă foarte mult loc pentru răspunsuri și comportamente diferite de acelea pe care aceiași oameni le adoptă în acele contexte.

În programele de coaching-dezvoltare, oamenii vin nu ca să răspundă rapid la vreun chestionar, nici ca să participe la vreun experiment de scurtă durată realizat în condiții create artificial, ci ca să caute soluții viabile pentru probleme și proiecte reale, cu semnificație mare pentru ei, iar această căutare implică cercetarea-identificarea onestă și nuanțată a modurilor lor obișnuite de a gândi și a acționa. Programele de coaching-dezvoltare pleacă de la și urmăresc sistematic interese autentice și foarte puternice ale oamenilor care le accesează, iar onestitatea cu sine a beneficiarilor e o condiție crucială a reușitei; oricâte „covoare” ar fi ei tentați să țeasă ca să acopere ce nu vor să (își) recunoască, realitatea vieții lor de fiecare zi și interesul lor autentic și puternic pentru soluții care chiar funcționează îi obligă la un moment dat să renunțe la cosmetizări defensive. Rolul unui coach e tocmai acela de a te ajuta să nu rămâi prins/ă în limitele unor răspunsuri și clișee la îndemână, fie ele și cu ștaif de psihologie academică sau/și care adună milioane de vizualizări pe rețelele sociale, mii de cărți vândute și mii de participanți la speech-uri inspirațional-motivaționale, și să cauți răspunsuri care chiar te ajută să te apropii de adevărul vieții tale și să avansezi în direcția vieții pe care ți-o dorești și performanțelor pe care vrei să le obții. Prin natura și prin durata lui, procesul de coaching te „obligă” (atenție la ghilimele!) și îți oferă timpul și condițiile necesare ca să cauți răspunsuri tot mai onest, tot mai dincolo de aparențe, tot mai aproape de complexitatea vieții tale reale: practic, ipotezele pe care le formulăm pe parcursul conversațiilor coach-beneficiar sunt testate,retestate și răstestate de beneficiarii înșiși în complexitatea și variabilitatea contextelor din viețile lor reale, de fiecare zi, pe parcursul mai multor luni, uneori ani. Această particularitate a programelor de coaching-dezvoltare face din ele „terenuri” excepționale de cercetare psihosociologică aprofundată. (Găsim în cele de mai sus argumente foarte puternice, cred, pentru a-i descuraja, sau măcar a-i pune pe gânduri, pe coachii care folosesc chestionare și teste psihologice în coaching: procedând astfel, se îndepărtează de însăși natura coachingului ca proces de căutare, de cercetare, de descoperire și îi limitează enorm potențialul, pentru că un test pune un diagnostic, o etichetă, nu e un proces autentic de cercetare-descoperire, iar un chestionar nu creează condiții pentru cercetare aprofundată).

În conversațiile repetate și spațiate (realizate la intervale de timp care variază între o săptămână și șase luni) pe care eu le-am avut în ultimii 15 ani cu deja câteva sute de oameni care aveau un interes personal autentic să se apropie cât mai mult de adevăr și să testeze-retesteze-răstesteze, în contexte variate din complexitatea vieții lor reale de fiecare zi, ipotezele pe care le formulam împreună, am descoperit mai multe mecanisme cognitiv-comportamentale și atitudinal-emoționale care nuanțează semnificativ, ori chiar contrazic, explicațiile obișnuite de tip „nu am încredere în mine / nu ai încredere în tine / nu are încredere în el însuși/ea însăși”. Despre unul dintre aceste mecanisme vreau să scriu aici, pentru că, atât cât pot eu estima, e foarte frecvent în categoriile sociale care au rezultate școlare peste medie (oamenii cu care eu lucrez se autoselectează din aceste categorii) și e foarte posibil ca și tu, cititorule, să-l identifici la tine, după ce vei fi citit. Pe de altă parte, e foarte complex și foarte greu de observat dacă nu petreci, așa cum fac eu, zeci de ore ascultând și observând foarte atent – cu ochii și mintea unui sociolog calitativ experimentat – oameni care au tot interesul să fie foarte onești cu ei înșiși, pentru că doar așa pot ajunge la rezultatele pe care și le doresc și pentru care plătesc programe de coaching-dezvoltare.

Alina (prenumele e schimbat, din rațiuni de confidențialitate) e o altă beneficiară a programelor mele de coaching-dezvoltare și e un caz tipic pentru mecanismul psihosocial pe care încerc să-l dezvălui aici. Absolventă de studii superioare, cu o medie respectabilă, și cu deja mulți ani de experiență profesională, se pregătește acum pentru un nou rol profesional. Unul dintre cei mai serioși, conștiincioși și de bună-credință oameni cu care am lucrat. Orice suspiciune de tentativă conștientă de înșelătorie din partea ei ar fi un mare neadevăr. Foarte atentă să respecte contractul nostru. La nivel conștient, foarte deschisă să valorifice la maxim resursele din program și să testeze-retesteze orice ipoteză care promite rezultate bune. La nivel conștient, foarte atentă să respecte procedurile pe care eu le recomand pentru testarea-retestarea ipotezelor pe care le formulăm împreună pe parcursul conversațiilor. Cu rezultate remarcabile pe parcursul programului, în toate domeniile pe care le urmărim: relația cu sine, relațiile de cuplu și familie, relațiile cu munca și grupul de muncă, inserția socială în afara muncii și familiei. Însă, dincolo de toate aceste atitudini-comportamente evidente și toate aceste rezultate care o încântă, pentru că depășesc cu mult așteptările ei inițiale, eu observ că de multe ori ceva îi limitează acțiunile, oprindu-le foarte curând după bucuria primelor reușite semnificative. „Ce te-a împiedicat să continui?”, întreb. „Am fost foarte ocupată cu…”, vine răspunsul. Ori „X nu a mai…”. Ori „Pentru că nu am încredere în mine”. Pentru absolut orice, avem întotdeauna la îndemână multe „din cauză că” și „pentru că” foarte credibile, dar nu neapărat adevărate, iar „nu am încredere în mine” a devenit pentru mulți dintre noi un clișeu bun la toate, scuza perfectă pentru orice.

O observ atent. Săptămâni și luni. În timp ce abordăm teme foarte diferite și ne aflăm în contexte diferite (sesiuni individuale și de grup). Și observ, repetat, un comportament pe care Gregory Bateson l-a numit, cu mulți ani în urmă, double bind communication (comunicare dilematică): limbajul verbal, pe de o parte, și limbajul paraverbal și nonverbal, pe de altă parte, spun două povești diferite; pe de o parte, multă bunăvoință și cumințenie (în toate sensurile termenului); pe de altă parte, energie scăzută și un soi de reținere autoprotectoare, o conectare corporal-emoțională cu jumătate de măsură cu propriile cuvinte, propriile alegeri, propriile decizii și acțiuni. Pe scurt, un fel de fake/fals neintenționat și neconștientizat ca atare.

„Pentru că nu am încredere că sunt competentă să fac asta. Pentru că mi-e frică să nu mă vorbească de rău, să nu mă arate oamenii cu degetul după aceea, să nu-mi reproșeze familia că am ambiții prea mari pe care nu sunt în stare să le realizez”, își dă drumul, în cele din urmă. Fake-ul a dispărut: tonul, fața, corpul ies în sfârșit din defensivă și îi susțin spusele, cu varii forme de expresie a durerii și descurajării. Păi, tot despre (ne)încredere e vorba, plus frica de judecățile celorlalți, deci tot la conceptele psihologice cunoscute ajungem, vei spune. Aparent, așa e. Însă cuvântul-cheie aici, în jurul căruia e construită întreaga frază, inclusiv neîncrederea și frica de judecățile celorlalți, e „competentă”. Atâta vreme cât nu identificăm corect cuvintele-cheie, interpretările (ipotezele) noastre rămân la nivelul clișeelor comune; doar identificarea corectă a cuvintelor în jurul cărora se construiește întregul raționament ne oferă șansa să ne apropiem mai mult de esența lucrurilor. Blocajele Alinei vin nu dintr-o trăsătură generală, „neîncrederea în sine” (o astfel de trăsătură generală nu există), nici dintr-o la fel de generală „frică de judecățile altora” (o astfel de frică generală nu există), ci dintr-un raport foarte specific cu propria competență; neîncrederea în sine, ca trăsătură generală, pe care a invocat-o inițial nu era decât un clișeu la îndemână prin care încerca, nonconștient, să-și apere „fața” (imaginea) și să obțină empatie și suport: nu spune „nu sunt competentă”, spune „nu am încredere că sunt competentă”, lăsând loc unor interpretări de tipul „sunt perfecționistă” și „sindromul impostorului”, situații care sunt acceptate social și atrag, de regulă, simpatie și încurajări.

De atâtea ori am văzut această strategie defensivă, neintenționată și neconștientizată ca atare, la atât de mulți oameni! Dacă privești repetat și tot mai atent situațiile în care tu însăți/însuți spui „nu am încredere în mine” sau „am încredere în mine” și ești foarte-foarte onest/ă cu tine, vei descoperi că și tu folosești, nonconștient, această strategie: pui trăiri și comportamente foarte specifice (care se manifestă în acțiuni și contexte foarte specifice) și care nu sunt acceptate sau apreciate social pe seama unei trăsături generale (încrederea / neîncrederea în sine), pe care mulți psihologi și psihologia populară au făcut-o, dacă nu apreciată, măcar acceptabilă social; în felul acesta, încerci nonconștient și de multe ori chiar reușești, cel puțin parțial, să-ți aperi „fața” (imaginea de sine și imaginea publică), ba, mai mult, uneori reușești să obții chiar beneficii suplimentare (empatie, simpatie, aliați), pentru că destui oameni gândesc și reacționează spontan potrivit principiului discriminării pozitive sau/și autoidentificării cu cineva aflat într-o situație pe care ei înșiși o trăiesc.

Unde se construiește raportul nostru cu competența? Mai întâi, în procesele de învățare din școală și din programele de formare, iar după aceea în experiențele profesionale. Pe parcursul programelor noastre de coaching-dezvoltare, care, în esența lor, nu sunt altceva decât programe de cercetare-învățare, în sensul socratic, eu am observat la Alina aceeași conectare cuminte, dar aparentă, cu jumătate de măsură pe care am observat-o, aproape 30 de ani, la marea majoritate a celor mai „buni” (conștiincioși și cu note relativ mari) elevi și studenți ai mei. Aceeași focalizare dominantă nu pe acțiunile de cercetare-învățare în sine, ci pe ce cred alții semnificativi despre ce-cât știe și ce-cât poate ea.

„Înseamnă că nu-i place”, vei spune; „dacă îți place ceva, te conectezi cu măsură întreagă”. Crede-mă, nu există naivitate mai mare decât acest clișeu atât de popular. Alinei nu „îi place” ce învață acum, e pasionată de munca aceea și își dorește foarte mult să o facă foarte bine. Obstacolul se află în cu totul altă parte.

Orice e o resursă, în contextul potrivit. Fake it until you become it / Prefă-te până devii așa funcționează, poate, la Harvard și în contexte similare. Parafrazând, aș spune că în școlile din România funcționează Fake it until they believe you / Prefă-te până când ceilalți te cred. Aceasta este strategia adaptativă și atitudinea pe care au încorporat-o, nonconștient și sistematic, adică în fiecare celulă, chiar și cei mai silitori elevi și studenți din România, cel puțin aceia din generațiile X (1965-1979) și Y (1980-1994), pe care am avut eu șansa să-i observ mai mult. Acest „Prefă-te până când ceilalți te cred” în relația cu procesul de învățare are asupra (ne)încrederii în propria competență un impact foarte puternic și durabil. Poate mult mai puternic și mai durabil decât mult invocatele „Nu poți”, „Nu ești bun/ă de nimic” ale părinților; veți spune că nu am cercetări științifice cu care să susțin această afirmație; nici clișeele cu privire la impactul familiei nu au făcut obiectul unor cercetări aprofundate sau longitudinale; avem, și într-un caz și în celălalt, doar ipoteze, iar faptul că una e mai veche, are mai mulți susținători și a făcut obiectul unor studii transversale (care observă fenomenul cercetat doar un timp relativ scurt) întemeiate pe chestionare, teste și experimente nu e suficient pentru a dovedi că ar fi mai întemeiată; sociologul educației din mine știe foarte bine că relația cu procesul de învățare din școală se construiește și pe fundația și cu „cărămizile” pe care familia, mediul comunitar și societatea în ansamblul ei le oferă copilului și școlii, dar a insista cu „ochelari de cal” asupra familiei, ignorând celelalte componente ale procesului, înseamnă a gândi reducționist și a induce în mințile oamenilor idei pe cât de false, pe atât de nesănătoase.

Neîncrederea, nu în sine (trăsătură generală care nu există ca atare), ci în competența proprie (acțiuni și situații specifice), e o consecință înainte de a fi și o cauză. Prefăcându-te repetat că înveți, indiferent dacă o faci intenționat sau nonconștient, îi poți păcăli pe alții și, dacă primești feedback pozitiv de la ei, te poți păcăli pe termen scurt și la nivel conștient-declarativ și pe tine. Cel puțin o vreme, îți spui „am învățat, știu, mă descurc”. Dar la nivel nonconștient, profund, „știi” că, de fapt, nu știi, iar încrederea aceea declarativă a ta devine complet dependentă de feedback-uri repetate primite de la alții și te face foarte vulnerabil/ă: la nivel profund, „știi” că oricând cineva îți poate descoperi neștiința și că nu poți controla asta, nu te poți proteja complet, rămâi vulnerabil/ă oricât te-ai strădui „să faci impresie bună”; neîncrederea nu e în tine, e în capacitatea ta de a controla ce văd și spun alții despre ce și cât știi tu. Întrucât experiențele școlare și experiențele de muncă te-au obișnuit să anticipezi sancțiuni variate pentru neștiință (incompetență), de la note mici, la reproșuri, ceartă, posibilă umilire în relațiile cu o autoritate (părinți, profesori, manageri) și în grupurile de egali (colegi de școală și de muncă), ori retragerea/pierderea unor beneficii materiale, emoționale sau sociale, ori de câte ori ești pus/ă într-o situație în care neștiința ta ar putea fi dezvăluită, creierul anticipează rapid riscul unei sancțiuni și îți alimentează fricile: de feedback negativ, de critică, de a fi vorbit/ă de rău, de marginalizare și singurătate etc. Iar lucrurile se agravează cu fiecare zi, pentru că încrederea aparentă pe care o obții în baza feedback-urilor de la alții nu se află în controlul tău și e nesustenabilă pe termen mediu și lung: oricât de multe ar fi feedback-urile pozitive și de la oricine ar veni ele, niciodată nu vor fi suficiente, vei avea nevoie de altele și altele, pentru confirmare și reconfirmare.

Fake it until they believe you / Prefă-te până când ceilalți te cred nu e același lucru cu Fake it until you become it / Prefă-te până devii așa și nu conduce la un profund și sustenabil You believe yourself / Tu însăți/însuți te crezi când alții te cred.

Nu (ne)încrederea „în sine” e problema reală a Alinei (și a foarte multor alții ca ea, poate chiar a ta), cum ar fi tentați să accepte rapid mulți psihologi și coachi, ci acest fake, neintenționat și neconștientizat, în conectarea cu procesele de cercetare-învățare pentru construcția competenței proprii. Iar atâta vreme cât nu dăm la o parte „covorul” cosmetizant-defensiv (acceptat social) al așa-zisei neîncrederi în sine, ca trăsătură generală a persoanei, nu putem vedea problema reală, specifică, foarte bine ascunsă pentru că, deși e relativ acceptată sau măcar scuzată social, nu aduce nici pe departe aceleași beneficii ca „nu am încredere în mine”. Și atâta vreme cât nu dăm la o parte acest „covor” cosmetizant-defensiv, nu putem vedea nici soluțiile cu adevărat eficace.

I-am comunicat Alinei observațiile și ipotezele mele, foarte onest și fără nicio judecare: nu vorbeam și nu vorbim despre vreo „trăsătură” a ei, vorbeam și vorbim despre un mecanism atitudinal-comportamental specific, pe care ea l-a dezvoltat – ca foarte mulți alți români serioși, cuminți, conștiincioși – ca strategie adaptativă la contextele școlare și profesionale create de o societate tradițional-autoritaristă și post-autoritaristă. Întrucât avea deja multe resurse din programul nostru, ea a descoperit repede singura soluție cu adevărat viabilă: observarea atentă, în timp real, a jocului Școlar – Learner și alimentarea imediată a ipostazei sale identitare Learner.

NB. Școlar și Learner sunt două modele mentale ale realității pe care eu le-am creat, ca instrumente de lucru pentru beneficiarii programelor mele, în temeiul observațiilor proprii și al cunoștințelor ca sociolog.

neincredereinsine

Sesiunea a continuat cu un exercițiu de identificare a indiciilor observabile ale prezenței Școlarului-conectat-cu-jumătate-de-măsură și a „alimentelor” corespunzătoare pentru un Learner autentic. După sesiune, Alina avea să-mi scrie:

„a fost o zguduire puternică, foarte dureroasă, însă parcă o doream, îmi doream să mă «scutur» de școlar, de fetița cuminte care nu vrea să supere, să deranjeze, pentru că se teme pentru siguranța ei. Nu îmi este ușor să fac asta, însă mă concentrez pe acțiuni concrete pe care le pot face în acest sens, pas cu pas, și pe sentimentul de eliberare pe care îl obțin. (…) deja am adăugat un nou aspect: școlarului îi este teamă că va pierde confortul, learnerul își asumă consumul de timp și energie. (…) Mi-am pus timp în agendă pentru a relua exercițiul din sesiune.”

Tu ce fel de elev/ă și student/ă ai fost sau/și ești? 

Fă un mic efort de memorie și amintește-ți, foarte onest, trei situații din experiențele tale școlare:

1. 1.  când ai avut „pe bune” rezultate foarte bune;
   2.  când rezultatele au început să „scârțâie”, ori nu le-ai mai obținut chiar „pe bune” (fie ai fost într-o școală/clasă în care exigențele nu au fost chiar foarte mari, fie profesorii au fost înțelegători, fie ai reușit o mică/mare fraudă – te-ai prefăcut că…, ai mințit, ai copiat -, fie cineva a pus o vorbă bună pentru tine etc.);
   3.  când ai avut eșecuri clare.

Mai fă un efort de memorie și amintește-ți cum învățai tu în fiecare dintre aceste trei situații? Ce făceai efectiv? Care era programul tău într-o zi obișnuită? Ce ai făcut diferit în prima situație și nu ai (mai) făcut în celelalte?

Iar acum amintește-ți cum te simțeai în fiecare dintre cele trei situații. Cât de conectat/ă cu procesul de învățare te simțeai? Cât de focalizat/ă pe feedback-uri externe? Cât de dependent/ă de feedback-uri externe?

Foarte onest/ă cu tine însuți/însăți, care dintre aceste trei situații a fost dominanta traiectoriei tale școlare? 

Ce ai descoperit tu despre tine citind acest articol?

În ce fel folosești cele citite aici pentru un plus de bine în propria viață?

Dacă vrei să antrenezi capacitatea de a identifica Școlarul din tine și să alimentezi cu metodă Learner-ul în tine, încă te mai poți înscrie la acest program de grup.