Cariera ca joc de fotbal: ce nu spun oamenii de succes

06.22.2012

Publicat în Cariere.

Sute de articole, cărţi, conferinţe, workshopuri etc. calificate drept „inspiraţionale” sau „motivaţionale” vând o iluzie a omului de succes care şi-ar datora reuşita în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, unor talente native, inteligenţei, imaginaţiei, pasiunii, efortului personal, perseverenţei, focalizării pe obiective, gestiunii eficiente a timpului, deschiderii către învăţare etc. Propriile visuri de ascensiune, carisma personală a speakerului şi folosirea unor tehnici de persuasiune eficace îi fac pe cei mai mulţi ascultători şi cititori să îmbrăţişeze cu entuziasm povestea. Iar mulţi îşi doresc, naiv sau cinic, să înveţe ei înşişi arta vorbitului în public sau a scrisului „motivaţional”, care au devenit, de fapt, arte ale manipulării mulţimilor…

Departe de mine intenţia de a nega importanţa diferitelor resurse de învăţare pe întreg parcursul vieţii. Pledez însă aici pentru mai mult discernământ în încrederea acordată vânzătorilor de iluzii.

Toate produsele numite „inspiraţionale” sau „motivaţionale” se bazează pe declaraţii ale unor oameni de succes, de regulă din afaceri sau showbiz – succesul înseamnă musai a face mulţi bani şi/sau a te afla în lumina reflectoarelor, nu-i aşa? Câtă încredere putem avea în aceste declaraţii? Am recoltat şi prelucrat destule interviuri ca să ştiu câte limite au până şi cele de cercetare, care sunt totuşi cele mai riguroase. Atunci când se urmăreşte identificarea unor paternuri (tipare) de comportament într-un grup, există un număr de procedee ştiinţifice de testare şi creştere a validităţii rezultatelor. Însă atunci când e vorba de recoltarea „bunelor practici” şi scrierea unor „poveşti de succes”, declaraţiile sunt foarte selective: oamenii dezvăluie doar ce cred că e socialmente apreciabil sau măcar acceptabil.

Am auzit o singură dată în viaţă oameni de succes vorbind despre rolul pe care l-au avut în viaţa lor nu meritele personale, ci întâmplarea, contextul, chiar limitele personale. Nu veneau din business sau showbiz, nu erau plătiţi pentru discursuri „motivaţionale”, iar carierele lor nu erau influenţate de imaginea pe care o creau. Erau trei reprezentanţi de mare prestigiu ai sociologiei americane şi mondiale, invitaţi să le povestească studenţilor şi profesorilor de la Sorbona cum au ajuns la performanţele lor. Îmi amintesc că unul dintre ei, Howard Becker, celebru îndeosebi pentru că a revoluţionat înţelegerea comportamentelor deviante, a mărturisit că iniţial a ales sociologia dintr-un amestec de… conformism şi comoditate! I-ar fi plăcut să cânte într-o formaţie de jazz, însă tatăl i-a spus să facă „ceva serios”; ar fi fost atras de antropologie, însă la Universitatea din Chicago (una dintre cele mai reputate în domeniu) a aflat că antropologii trebuie să plece mult de acasă şi să trăiască luni şi ani în comunităţile pe care le studiază…; şi a ales sociologia, pentru că e soră bună cu antropologia (unii spun astăzi că ar fi gemene) şi pentru că nu presupunea neapărat ieşiri de lungă durată din confortul de acasă. A scris apoi Outsiders, cartea care l-a făcut celebru, folosind un context la îndemână: cânta ca pianist într-o formaţie de jazz (a păstrat muzica drept hobby-ul său favorit) şi a profitat de relaţiile sale în lumea artiştilor pentru a studia consumul de droguri. Un om de succes din business ar spune, autoflatându-se, că a ştiut să vadă oportunitatea; el povestea că a acţionat pur şi simplu natural, lăsându-se condus de contextele de viaţă şi alegând acele drumuri pe care s-a simţit ca „peştele în apă”…

Cei mai mulţi oameni de foarte mare succes în business sunt nu pianişti, ci fani, susţinători, jucători amatori sau patroni de cluburi de fotbal sau alte sporturi similare. Să fie o întâmplare? Să fie doar o afacere în plus? Sau acest spirit al jocului de fotbal – metaforic vorbind – îi defineşte? Eu aş răspunde „Da” la cea de-a treia întrebare. În spatele oricărui succes răsunător se află şi un astfel de joc. Jucătorul are nevoie să ştie să dribleze, să dea pase eficace, să valorifice pasele date de alţii şi să marcheze… Poate că uneori îşi fentează sau îşi faultează competitorii, angajaţii, clienţii, ori chiar un partener. Poate că uneori joacă pe linia de out, în out sau la offside cu legea. Poate că uneori cumpără un alt jucător sau un meci…  Câţi oameni de afaceri sau CEO aţi auzit povestind „motivaţional” despre acest joc social pe care s-a clădit şi se susţine succesul lor?

Nu înseamnă că toţi sunt neapărat de rea credinţă şi mint. În spusele lor găsim întotdeauna o parte din adevăr: acea parte care atrage acceptare, apreciere, admiraţie. Categoric, meritele individuale invocate de obicei nu pot lipsi din nicio performanţă. Ca să ajungi să marchezi un gol într-un meci de fotbal dintr-un campionat de prestigiu, ai nevoie de talent, pasiune, determinare, efort, perseverenţă etc. Însă acestea nu sunt nici pe departe suficiente. Dacă ar fi aşa, toţi premianţii şcolari ar face şi cariere de vârf în business şi politică. Dar topurile „500 oameni de succes” par populate mai curând de foşti elevi şi studenţi mediocri. În timp ce „tocilarii” cel puţin la fel de talentaţi, pasionaţi, determinaţi, muncitori etc. se închideau în biblioteci ca să-şi rafineze capacităţile intelectuale sau în laboratoare, spitale etc. ca să-şi dezvolte competenţele tehnice, cei „nici prea-prea, nici foarte-foarte” îşi exersau capacităţile, abilităţile şi competenţele necesare jocului social – adesea, chiar într-un joc de fotbal sau similar.

De ce oamenii de succes nu vorbesc niciodată în public sau pentru vreun public despre „jocul lor de fotbal”? Una dintre explicaţii se află în ceea ce psihologii numesc eroare fundamentală de atribuire: majoritatea adulţilor pun succesele proprii pe seama unor caracteristici şi acţiuni personale, iar eşecurile pe seama unor factori exteriori; e un mecanism prin care ne întreţinem stima de sine şi ne protejăm de consecinţele psihice nedorite ale eşecurilor. Un alt mecanism de protecţie e uitarea: orice om normal o aşază, de regulă, peste întâmplările care îi provoacă o teamă sau o suferinţă oarecare. Apoi, oamenii de succes au de apărat, de întreţinut şi de dezvoltat un brand personal care să le faciliteze succesul în continuare…

Care e „morala” acestui articol?

Pentru a reuşi, avem nevoie să ne dezvoltăm nu doar competenţele tehnice sau inteligenţa emoţională şi motivaţia, pe care se focalizează astăzi o mulţime de speakeri, coachi, traineri, consilieri, mentori, ci şi competenţele ca actori sociali – sau, ca să folosim metafora propusă aici, competenţele de jucători în „fotbalul” social.

Să nu se înţeleagă greşit: a te dezvolta ca actor social, competent în „fotbalul” din carieră şi din viaţă, nu înseamnă neapărat a juca incorect; orice joc poate fi jucat, şi ar fi de dorit să fie jucat, corect. Înseamnă a-ţi dezvolta ceea ce am numit în altă parte inteligenţă caracterială.

Mi-ar plăcea să văd şi să aud oameni de succes povestindu-ne „motivaţional” – şi onest! – despre cum au rezolvat ei dilemele morale sau legale şi conflictele interioare grele legate de acestea. Despre cum a fost posibil să aleagă o valoare în detrimentul banilor, notorietăţii sau puterii. Despre limitele peste care nu au trecut şi nu ar trece niciodată – pentru că există şi limite pe care nu e bine să le depăşeşti…

Mi-ar plăcea să văd oameni, mai ales tineri, dispuşi să plătească pentru o astfel de dezvoltare personală tot atât cât plătesc pentru competenţele lor tehnice, ori, mai nou, pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale.

Şi visez să vină vremea în care oamenii să iasă din limitele zicalei „Scump la tărâţe şi ieftin la făină” şi să aloce în fiecare lună pentru dezvoltarea lor profundă mai mult decât alocă pentru alimente şi băuturi nesănătoase, produse de slăbit şi frumuseţe fizică, haine, poşete, parfumuri etc. nu neapărat necesare, distracţii şi vacanţe… Faceţi un calcul al propriilor cheltuieli luna aceasta?