Nu-ţi controla emoţiile negative, foloseşte-le! Sociologie aplicată la inteligenţa emoţională

01.16.2012

Publicat în revista Cariere.

Frica de eşec sau de a nu fi la înălţimea aşteptărilor unor persoane semnificative, frica de a vorbi în anumite contexte, frica de abandon şi singurătate, frica de a nu rata fericirea sau valorificarea talentelor proprii, frica de boală şi de moarte… Probleme abordate de oameni cu care am lucrat în 2011, individual, în cuplu sau în echipe. Ce legătură are sociologia cu astfel de teme pe care ne-am obişnuit să le considerăm pur psihologice? Explic imediat. Ofer, ca de obicei, şi recomandări care chiar funcţionează în multe cazuri, dar mai întâi prezint raţionamentul care le fundamentează. Eu vorbesc despre folosirea afectelor negative ca resurse, nu despre exprimarea, descărcarea, controlul sau gestiunea lor.

*

Pentru primii sociologi, raportul dintre individ şi societate a constituit „problema fundamentală”. Iar dacă acum foarte mulţi gândesc că sociologia nu vorbeşte despre individ, ci doar despre societate ca realitate obiectivă, e pentru că de-a lungul secolului XX nevoia delimitării de psihologie a împins cercetarea şi practicile sociologice în direcţia obiectivismului, a abordării macro- şi mezo-sociale, a teoriilor calculului raţional şi a utilizării rezultatelor ca instrument pentru intervenţia politică sau managerială. Raportul individ-societate a supravieţuit în curente mai mult sau mai puţin marginale (interacţionism, fenomenologie, etnometodologie, sociologie cognitivă etc.), dezvoltate continuu în spaţiul american, mai deschis la pluralism, iar de câteva decenii şi în sociologia europeană – unde, în 1998, Bernard Lahire publica „Omul plural. Către o sociologie psihologică” (trad. rom. Polirom); unde, în 2004, AISLF (Asociaţia Internaţională a Sociologilor de Limbă Franceză) organiza un congres mondial pe tema „Individul social”; şi unde, în 1928, Dumitru Drăghicescu, un român citat în toate tratatele importante ale vremii, vorbea despre o « sociologie subiectivă» !

Avem de la un sociolog francez, Pierre Bourdieu, câteva idei pe care le putem exploata cu folos. Fiecare dintre noi posedă un simţ practic, care constă într-un rezervor de scheme de acţiune. Acestea sunt moduri automatizate sau cvasi-automatizate de a percepe, interpreta şi rezolva problemele obişnuite din viaţa personală, de la muncă etc. Nu ne-am născut cu ele, ci le-am dobândit, în cea mai mare parte non-conştient, prin repetare în experienţele noastre din diferite grupuri. Cu timpul, ele se fixează în noi ca „programe”, obişnuinţe (habitusuri) şi intră în funcţiune fără să mai fim nevoiţi să le conştientizăm, contribuind astfel la obţinerea unui rezultat acceptabil cu efort psihic minim – oamenii sunt “effort-minimizing information processors who adopt the simplest and least effortful processing strategy as long as it satisfies the minimal contextual requirements” (Forgas, 2001). Sunt durabile şi în mare măsură transpozabile; de la un context la altul unele detalii pot varia, însă „programul” ne menţine într-un stil relativ constant de acţiune, într-un pattern. De pildă, într-o conversaţie pot rămâne complet mut(ă), în timp ce în alta pot strecura câteva propoziţii, însă aceeaşi schemă funcţionează în ambele contexte: „mă blochez”. Într-o „luptă” de opinii, uneori îl jignesc dur pe oponent, alteori apelez la ironie fină, însă schema e aceeaşi: îl lovesc pe celălalt, utilizând un arsenal limitat de gesturi şi cuvinte. Pot inventa diferite raţionalizări (justificări), însă „programul” se derulează în interiorul lor. Când mă aflu în faţa unui examen greu, de exemplu, îmi pot spune că nu voi reuşi din cauză că mi-e frică de profesor, ori din cauza unor probleme de sănătate, serviciu sau familie, dar raţionalizarea aceasta conţine o schemă învăţată în experienţele trecute, pe care o pun în funcţiune natural, cu efort minim şi cu sentimentul că aşa e normal: încerc să-mi reduc frica de eşec şi să-mi protejez anticipat imaginea, transferând cauza în afara mea şi trezind în profesori, colegi sau cunoştinţe compasiunea şi „ajutorul”, ori măcar înţelegerea şi acceptarea în cazul nereuşitei.

După multe repetări, schemele de acţiune sunt încorporate, fixate nu doar în creier, ci şi în corp, şi generând reacţii automatizate ale corpului (P. Bourdieu, L.J.D. Wacquant). Vedem foarte clar aceasta la jucătorul de tenis sau la boxer: în timpul meciului, corpul pleacă automat într-o direcţie sau alta, înainte ca orice calcul raţional să fi avut timp să se deruleze, pentru că la antrenament sportivul a repetat respectiva schemă de acţiune până când a încorporat-o. La fel, când vrem să comunicăm propriile gânduri, corpul nostru porneşte automat în direcţia schemei de acţiune pe care am exersat-o, non-conştient sau conştient, în experienţele anterioare: unii vorbesc stând relaxaţi, alţii încep să tremure sau să transpire, simt „un nod în gât”, „un ghem în stomac”, „un cerc în jurul frunţii”, „o amorţeală în mâini şi picioare” etc. În oricare dintre cazuri, corpul a intrat într-o schemă de acţiune automatizată. În oricare dintre cazuri, folosim termenul „emoţie” pentru a descrie reacţiile respective ale corpului.

Emoţia/afectul este, aşadar, prima componentă a schemei de acţiune automatizate pe care sinele meu o scoate din rezervorul personal ca să facă faţă, în exemplul dat, nevoii de a spune ceva într-o conversaţie. Iar această idee are o importanţă practică enormă. Înseamnă că pot folosi emoţia dezvăluită de corpul meu ca sursă de informaţie şi optimism: ea mă atenţionează că „programul” încorporat s-a deschis şi că o schemă de acţiune care îmi face deservicii intră în funcţiune; tot ea îmi spune însă că respectiva schemă a făcut doar primul pas şi am încă timp să spun „Stop!” şi să înlocuiesc răspunsul automatizat cu unul elaborat, conştient. Dacă prima reacţie ar fi un act concret, ar fi mult mai greu să controlez lucrurile; faptul că prima reacţie e o emoţie îmi oferă o şansă în plus. – De aici decurge un avantaj imens al emotivilor, cu condiţia să înveţe să-şi folosească resursele!

Avem nevoie doar să învăţăm să ne observăm propriul corp! E simplu, dacă ne antrenăm precum sportivii: cu exerciţii repetate zilnic, de multe ori, în contexte cât mai variate.

Ce-ar fi să începeţi chiar acum? Concentraţi-vă de trei ori pe zi, în situaţii diferite, pe semnalele pe care vi le dă corpul. Nu faceţi niciun efort să denumiţi emoţiile şi să aflaţi cauza lor – nu aveţi timp şi vă consumă energia. Doar luaţi act de starea şi de mişcările spontane ale corpului şi spuneţi-vă: „Simt o tensiune în corp, înseamnă că am o reacţie defensivă la ceva. Dar încă nu s-a întâmplat nimic rău, schema automatizată e abia la început şi încă mai am timp să o înlocuiesc cu un răspuns constructiv”. Sau folosiţi o „scurtătură”: „Hei, eşti în defensivă! Relaxează-te şi concentrează-te pe scop!”. Apoi relaxaţi acea parte a corpului care e tensionată, respiraţi lent şi adânc, reamintiţi-vă scopul pentru care vă aflaţi unde vă aflaţi – altul decât „Să fac impresie bună”! –, concentraţi-vă pe ce vedeţi şi auziţi, căutaţi interpretări constructive, iar dacă aveţi nevoie nu ezitaţi să cereţi un timp de gândire. Prin acestea, tocmai aţi iniţiat procesul complex de creare şi testare a unei scheme de acţiune noi, care vă va aduce beneficii.

NB. Şi unele emoţii pozitive ne anunţă scheme de acţiune pe care ar fi benefic pentru noi să le înlocuim. Ce simte un om care are probleme cu alcoolul la vederea sau imaginea sticlei pline? Sau un gurmand când simte miros de mâncare? În ambele cazuri, o emoţie pozitivă anunţă o schemă de acţiune automatizată periculoasă. Iar dacă spun „Stop!” imediat după apariţia primei emoţii, adică înainte de a lua prima înghiţitură, şansele de a mă opri sunt infinit mai mari.

*******

După ce am scris acest articol, am găsit mai multe surse care întăresc – din perspective foarte diferite – ideea lui principală.

2 decembrie 2012

Descopăr, pe un site, ideea utilitătii emoţiilor negative:

„Your negative emotions are powerful guides to what needs to change in your life.” (Geoffrey James, How to Handle Negative Emotions at Work)

19 noiembrie 2013

Un studiu științific, popularizat de o revistă foarte prestigioasă (HBR), aduce dovezi empirice pentru această idee: când simți că emoțiile te copleșesc, nu încerca să le calmezi; obții performanțe mai bune dacă, dimpotrivă, le ”recadrezi”, le dai un sens pozitiv – de exemplu, în loc să spui ambivalentul ”Am emoții” (ce fel de emoții?), ori ”Mi-e frică” sau ”Sunt stresat(ă)”, ori ”Trebuie să mă calmez”, îți spui ceva care traduce englezescul ”I am excited” (”Sunt în priză”, ”Sunt gata de atac” etc.).

”Before performing, she asked participants to repeat a statement out loud. Some were randomly assigned to say „I am excited,” while others said, „I am anxious” or „I am calm.” That simple reframing device dramatically changed the outcome of their performances.

Measured by voice recognition software that rated pitch, volume, and rhythm, the „I am excited” performers scored an average of 81 percent, while performers who said „I am anxious” notched 69 percent, and those who said „I am calm” gained a miserable 53 percent. ”

17 noiembrie 2012

Iată și un suport suplimentar pentru recomandarea mea ca, atunci când trăim emoţii negative, să conştientizăm doar prezenţa lor, nu şi natura (numele) lor ori cauzele lor;  este, însă, foarte util să conştietizăm acestea după ce furtuna a trecut sau, preventiv, chiar înainte ca ea să vină asupra noastră.

În viziune budistă, duşmanul nostru principal este

„sentimentul importanţei sinelui. Tot ceea ce nu răspunde exigenţelor sinelui şi îl contrazice devine o ameninţare şi o ofensă. Trecutul ne face rău, suntem incapabili să ne bucurăm de prezent şi ne chircim speriaţi, imaginându-ne durerile viitoare” (p. 276)

Soluţia imediată „în mijlocul furtunii”:

„În primul rând, trebuie să privim cu calm forţa brută a suferinţei interioare. În loc să o evităm sau să o exilăm într-un colţ întunecat al minţii, să facem din ea obiectul meditaţiei noastre, fără însă a relua, iară şi iară, evenimente care ne-au provocat durerea şi fără a examina, una câte una, imagini din filmul vieţii noastre. De ce nu este necesar, în acest stadiu, să insistăm asupra cauzelor îndepărtate ale suferinţei noastre? Buddha dădea următoarea imagine: un om străpuns de o săgeată se va întreba [oare] ‘Din ce lemn e făcută săgeata? De la ce specie de păsări provin penele? Ce artizan a fabricat-o Acest artizan este un om de treabă sau un ticălos? Câţi copii are?’ ? Cu siguranţă nu. Prima sa grijă va fi să-şi smulgă săgeata din piept.

Dacă, atunci când o emoţie dureroasă ne izbeşte în plin, ne petrecem timpul cercetându-i cauzele, avem toate şansele să-i permitem să se amplifice. Cel mai urgent este, deci, să o privim în faţă, izolând-o de gândurile cotropitoare care o acutizează. Am văzut într-unul din capitolele anterioare că fixându-ne pur şi simplu privirea interioară asupra emoţiei însăşi, aceasta dispare încetul cu încetul, ca zăpada sub razele soarelui. Mai mult, odată ce forţa emoţiei a scăzut, motivele care au declanşat-o nu ni se mai par atât de dramatice şi vom avea, astfel, şansa să ieşim din cercul vicios al gândurilor negative.” (pp. 277-278)

Matthieu Ricard, Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica, trad. rom., Editura IRECSON, 2007.