Cum formulezi întrebările? Inspiră-te din sociologia calitativă

05.05.2015

• Managerii şi colegii din coaching pot găsi aici informaţii utile pentru a aprecia înrudirea între coaching şi cercetarea calitativă. Şi o sursă de inspiraţie pentru a creşte calitatea întrebărilor pe care ei înşişi le formulează.
• Cercetătorii mai puţin experimentaţi şi studenţii  pot găsi informaţii şi recomandări pentru a avansa pe drumul către o practică profesionistă de cercetare.
• Şi, in general, oricine poate fi curios să afle care sunt criteriile de calitate ale unui interviu profesionist.

Citându-i pe Fontana & Frey (2000), Michael Q. Patton (2002, p. 340) observă că trăim într-o adevărată interview society, iar aceasta înseamnă ca interviul are o popularitate foarte mare, dar şi că are o credibilitate problematică: în ce măsură putem avea încredere că ceea ce ne spun oamenii ne ajută să avansăm către adevăr?

(…)

Atenţie la modul în care formulaţi întrebările !

Uneori, întrebarea de mai sus e formulată foarte greşit, la modul: în ce măsură putem avea încredere că ceea ce ne spun oamenii e adevărat?

Greşeala vine din faptul că mulţi reduc rezultatele unei cercetări prin interviu la un simplu rezumat al interviurilor.

Interviurile (ca şi chestionarele, ori notele de observaţie, ori documentele) nu sunt decât materia primă a cercetătorului. Ele trebuie prelucrate îndelung şi interpretate atent pentru a ajunge la rezultate de cercetare.

Dar numai dacă recoltarea datelor este realizată cu profesionism, putem avansa către rezultate valabile, credibile (v. obiectivarea – tratată în primul curs).

În caz contrar, datele pot fi distorsionate, manipulate prin întrebările adresate, iar concluziile formulate vor fi false. Şi, în continuare, măsurile de schimbare luate vor conduce la rezultate nedorite !

1. Asumpţii care fundamentează utilizarea interviului în cercetare

Chiar dacă unii sunt „alergici” la ceea ce ei consideră (eronat !) „teorie inutilă”, voi începe cu câteva precizări fără de care nu putem înţelege natura, esenţa interviurilor calitative şi riscăm să rămânem la o abordare foarte superficială – atât de „normală” în România…

Asumpţiile sunt idei, de cele mai multe ori implicite, pe care le considerăm adevărate, chiar dacă nu au fost testate sau / şi există unele controverse în legătură cu ele. Multe din raţionamentele pe care le facem se bazează pe astfel de idei netestate sau care fac obiect de controversă. Pentru a înainta în procesul de obiectivare a ideilor noastre (inevitabil subiective), e necesar să conştientizăm asumpţiile care le susţin.

Utilizarea interviului se bazează pe două tipuri de asumpţii.

1.1. Asumpţia ontologică

• Lumea socială nu este o realitate pur obiectivă, alcătuită din instituţii (roluri sociale, reguli, norme) care ar exercita asupra noastră acelaşi tip de constrângere ‘tare’ pe care o exercită legile naturii, ci e o lume-viaţă, adică o lume trăită în mod diferit de grupurile şi indivizii care o compun. Lumea socială e o lume culturală şi intersubiectivă, adică o lume în care :

o   tot ce se întâmpă depinde şi de interpretările şi semnificaţiile (diferite) pe care subiecţii umani le atribuie normelor, regulilor etc.,

o   aceste semnificaţii şi interpretări fiind construite în interacţiunile oamenilor, în experienţele lor comune, şi transmise de la o generaţie la alta.

De exemplu, indiferent de ce credem noi, legea fizică a gravitaţiei ne constrânge să rămânem pe Pământ (avem nevoie de aparatură foarte sofisticată pentru a ne putea sustrage acestei legi naturale). Dar orice normă sau regulă socială poate fi evitată sau încălcată de unele grupuri sau subgrupuri umane, dacă membrii acestora o interpretează ca posibil de evitat sau încălcat şi construiesc împreună, în experienţa colectivă cotidiană strategii eficace în acest sens, pe care apoi le transmit noilor generaţii (gândiţi-vă, de pildă, la cat de relativă e regula instituţională care interzice copiatul la examene ; ori norma culturală care descurajează dragostea între persoane de acelaşi sex).

1.2. Asumpţii epistemologice şi metodologice

• În unele situaţii, suntem interesaţi nu de o cunoaştere a aspectelor obiective (instituţionale) ale fenomenelor sociale, ci de modul în care sunt ele trăite de diferite grupuri de oameni, dorim să le vedem din perspectiva particulară a uneia sau alteia dintre categoriile implicate şi să le exprimăm în limbajul lor.

De exemplu, putem cerceta sărăcia din punct de vedere obiectiv, căutând să vedem ce instituţii au o funcţie socială legată de reducerea sărăciei şi cum funcţionează ele, ori cu ce regularitate, frecvenţă apare sărăcia în diferitele categorii de populaţie (ce procent din populaţia totală trăieşte sub ceea ce statisticienii şi economiştii stabilesc a fi pragul minim al sărăciei, câţi bărbaţi şi câte femei, câţi din mediul rural şi câţi din mediul urban etc.).

Dar putem să o cercetăm şi altfel, căutând să vedem ce gândesc, ce simt, cum fac faţă acestei situaţii persoanele din diferite categorii (femei sau bărbaţi, tineri sau vârstnici, persoane din urban sau persoane din rural etc.) şi cum relaţionează ele cu instituţiile şi cu alte categorii, ce gândesc şi ce simt persoanele din celelalte categorii faţă de săraci şi cum relaţionează ele cu cei consideraţi săraci.

În primul caz, vorbim despre o perspectivă etică (exterioară, neutră), în cel de-al doilea despre o perspectivă emică (din interior, empatică sau chiar implicată, participativă). Utilizăm interviul calitativ în cel de-al doilea caz.

• Individualismul metodologic 

Chiar dacă, din punct de vedere ontologic, societatea nu se reduce la o sumă a indivizilor care o compun, din punct de vedere metodologic nu putem cunoaşte societatea decât prin intermediul indivizilor.

Considerăm că indivizii aflaţi într-o situaţie oarecare sunt aceia care ştiu cel mai bine ce înseamnă situaţia respectivă pentru ei, ce simt şi ce gândesc ei în legătură cu ele, cum procedează ei înşişi pentru a-i face faţă (Max Weber, 1922 ; Alfred Schütz, 1962 ; Raymond Boudon, 2003).

Nu uitaţi !

Ca sociologi sau / şi antropologi, ne interesează indivizii în calitate de membri ai unor grupuri şi organizaţii sociale.

Urmărim să punem în evidenţă :

– atat aspectele comune membrilor grupului sau subgrupului pe care îl cercetăm ;

– cat si deosebirile intergrupale sau intercategoriale, altfel spus deosebirile între grupuri sau categorii sociale ;

– si deosebirile intra-grupale sau intra-categoriale, cu alte cuvinte deosebirile între subgrupurile unui grup sau subcategoriile unei categorii.

• Comprehensiunea/ înţelegerea

Considerăm că ceea ce relatează oamenii despre modul în care îşi trăiesc viaţa poate fi înţeles de o persoană care nu trăieşte neapărat în acelaşi fel.

Termenul sociologic-antropologic comprehensiune sau înţelegere vizează aspectul cognitiv (informaţia cu privire la punctul de vedere al subiectului) şi aspectul ascultare-empatie.

Nu confundaţi !

Aici, a înţelege înseamnă a cunoaşte din perspectivă emică : cum sunt văzute lucrurile din perspectiva indivizilor / grupurilor care le trăiesc efectiv ?

Termenul ştiinţific se apropie de, dar nu e identic cu termenul pe care îl utilizaţi în limbajul comun, când îi spuneţi, de exemplu, cadrului didactic care v-a evaluat performanţele cu o notă mai mică decât aceea pe care o doreaţi : « Vă rog să mă înţelegeţi, dacă pierd bursa … ». În această situaţie, ceea ce spuneţi conţine mai multe mesaje : (1) o informaţie (« din punctul meu de vedere lucrurile se văd altfel ») ; (2)  o cerere de ascultare activă şi empatie (« vă rog să vă puneţi în locul meu ») ; (3) o cerere de complicitate în atingerea propriilor interese (« vă rog să mă ‘ajutaţi’ să-mi ating interesele »).
Termenul sociologic-antropologic comprehensiune sau înţelegere vizează aspectul cognitiv (informaţia cu privire la punctul de vedere al subiectului) şi aspectul ascultare-empatie.

În ce priveşte complicitatea cu subiectul, poziţiile cercetătorilor pot fi organizate pe o axă care merge de la neutralitatea totală la identificarea totală cu subiectul. Vom discuta aceste aspecte când vom vorbi despre postura cercetătorului.

• Comunicabilitatea

Acceptăm că oamenii pot face inteligibil pentru semenii lor ceea ce fac, gândesc, simt, utilizând un limbaj comun.

***

Propoziţiile precedente nu trebuie interpretate în sensul că subiecţii ar acţiona întotdeauna conştient (ar şti de ce fac un lucru sau altul sau de ce li se întâmplă ceva), nici că pot întotdeauna verbaliza (exprima în cuvinte) ceea ce gândesc şi simt.

Acesta este unul dintre motivele pentru care întrebările « de ce ? » sunt, de regulă, evitate în interviuri, iar pentru a stimula capacitatea de a verbaliza a subiecţilor ne ajutăm adesea de limbajul paraverbal (intonaţie, accente, pauze, mimică etc.) şi nonverbal (gesturi, posturi corporale, vestimentaţie etc.), ori de un ajutor figurativ (desene, fotografii, filme etc.).

2. Specificul interviurilor calitative : 
   întrebările deschise şi focalizate (open-ended)

Specificul interviurilor calitative constă mai ales în utilizarea întrebărilor deschise şi în acelaşi timp focalizate (open-ended).

O întrebare de interviu calitativ trebuie să fie în primul rând:

Ø  o întrebare deschisă, adică o întrebare prin care îl stimulăm pe subiect:

o   să ne vorbească pe larg despre experienţele sale, trăirile sale, opiniile sale etc.;

o   să aleagă liber temele concrete pe care le abordează şi momentele în care le abordează;

o   să folosească cuvintele sale, formele sintactice pe care le foloseşte de obicei, limbajele paraverbale şi nonverbale cu care e deprins;

Ø  o întrebare focalizată, prin care îi comunicăm subiectului tema generală care ne interesează şi despre care dorim să ne vorbească.

Termenul generic întrebare, pe care îl utilizează mulţi cercetători calitativi, poate genera confuzii pentru începătorii în sociologia calitativă, întrucât – date fiind practicile ştiinţifice dominante până nu demult – el riscă a fi interpretat în sensul unei întrebări deschise, ori chiar închise de chestionar. Termeni precum stimulare, incitare, provocare, intervenţie a cercetătorului sunt mai adecvaţi atunci când vorbim despre interviul calitativ. De altfel, question are, atât în limba engleză, cât şi în limba franceză, toate aceste sensuri. Reţineţi că, în continuare, vom utiliza termenul « întrebare » în aceste accepţiuni.

Întrebările open-ended pe care le utilizăm în sociologia calitativă se deosebesc de întrebările deschise din chestionare prin aceea că îi solicită subiectului o relatare, o povestire, o detaliere, pe scurt un discurs.

Potrivit lui M. Q. Patton (2002) alte caracteristici ale întrebărilor « bune » sunt :

o    să fie neutre : să nu lase să se vadă punctul de vedere, atitudinea cercetătorului cu privire la tema discutată sau la cele spuse de subiect;

o    să fie singulare, univoce:

–          ca şi în cazul chestionarului : fiecare item să conţină o singură întrebare ;

–          la început, putem proceda la o prezentare generală a temei, introducând mai multe întrebări deodată; ulterior, însă, le reformulăm pe rand în vederea aprofundării, fiind atenţi să ridicăm o singură problemă, distinctă de celelalte şi să rămânem focalizaţi pe ea atât cât e necesar; în acest fel, economisim timp şi obţinem o informaţie mai uşor de prelucrat;

o    să fie clare:

–          să-l ajute pe subiect să înţeleagă despre ce anume vrem să ne vorbească ;

–          să-l facă să se simtă « în largul lui » (nu ignorant, inconfortabil, confuz etc.) ;

–          e indicat să folosim termenii utilizaţi de subiecţii înşişi în viaţa lor cotidiană (altfel, riscăm să nu înţeleagă despre ce vorbim sau înţelegerea să varieze de la un subiect la altul, iar datele să nu mai fie fiabile ; riscăm de asemenea ca în interpretare să nu mai ştim la ce se referă subiectul şi să producem interpretări nevalide) ;

–          pentru mai mare siguranţă, e recomandat să intervenim din când în când (pentru termenii cruciali sau foarte frecvent utilizaţi) cu : « Aş vrea să înţeleg mai bine ce înţelegeţi dumneavoastră prin… , la ce vă referiţi exact când spuneţi…, daţi-mi un exemplu de…».

În sociologia calitativă, nu utilizăm întrebări cu răspuns precis (Când? Unde? Cine? Câţi? Ce?) decât în anumite condiţii şi numai dacă avem neapărată nevoie de datele respective.

Nu utilizăm întrebări cu variante de răspuns (explicite sau implicite).

Nu confundaţi!

Adesea, începătorii (şi nu numai) confundă întrebările de interviu cu întrebările de cercetare.

Întrebările de cercetare sunt întrebări de interes social sau / şi ştiinţific. Ele precizează scopul, obiectivele cercetării (ce dorim să obţinem la final). O întrebare de cercetare se referă la o categorie de populaţie, nu la un individ. De regulă, e formulată la începutul cercetării şi ne ghidează pe tot parcursul acesteia (inclusiv atunci când redactăm rapoartele de cercetare).  – Uneori, în cercetarea calitativă, formulăm unele întrebări de cercetare noi şi pe parcursul cercetării.

Întrebările de interviu sunt întrebările pe care le adresăm efectiv subiecţilor atunci când stăm de vorbă cu ei (într-o discuţie faţă în faţă, prin telefon, ori prin e-mail). Ele sunt (ca şi întrebările de chestionar) derivate din întrebările de cercetare. O întrebare de interviu se referă numai la o dimensiune a întrebării de cercetare şi îi cere subiectului informaţii concrete, specifice în legătură cu practicile sale, cu opiniile sale, cu emoţiile şi sentimentele sale etc.

1. Cum formulăm întrebările ? Ghidul de interviu calitativ  

Ca şi în cazul observaţiei, avem nevoie de o instrumentare (revedeţi argumentele furnizate în cursurile anterioare şi bibliografie). Instrumentul care ne ajută în recoltarea datelor prin interviu este ghidul de interviu.

În cele mai multe cazuri, ghidul de interviu calitativ constă într-o « deschidere » (sau stimulare / provocare iniţială) şi o listă de teme şi subteme pe care cercetătorul îşi propune să le abordeze pe parcurs (un exemplu găsim în Blanchet şi Gotman, 1998 : 152-154). În cazul în care operatorii de interviu sunt mai puţin experimentaţi, această formă minimalistă a ghidului nu este, însă, recomandată. E preferabil ca pentru fiecare temă şi subtemă să formulăm, înainte de a merge « în teren », câte o « deschidere ». În acest caz, ghidul de interviu ne apare ca o listă de « deschideri », stimulări, provocări (open-ended !) – pe care operatorul trebuie să le înveţe ca atare şi să le reproducă în faţa subiectului intervievat.

3.1. „Deschiderea”, provocarea iniţială, consemnul iniţial

„Deschiderea” (sau consemnul iniţial, stimularea, incitarea, provocarea iniţială) este o frază sau un discurs foarte scurt prin care îi comunicăm subiectului tema sau sub-tema generală despre care dorim să ne vorbească şi îl facem să înţeleagă în ce calitate dorim să ne vorbească (de ce îl considerăm competent să ne vorbească despre tema respectivă).

De exemplu: „Ştiu că eşti student. Aş vrea să-mi vorbeşti despre ce înseamnă pentru tine a fi student, să-mi povesteşti cum se desfăşoară pentru tine, studentul A.P. o zi de lucru obişnuită şi cum se desfăşoară o zi de weekend, să încerci să-mi descrii ce gândeşti şi ce simţi tu când faci ceva în calitate de student şi când alţii te tratează ca student”.

Stimularea iniţială este open-ended: ea focalizează (trasează limite pentru conversaţie), comunicând tema generală, lăsându-i totodată celui intervievat posibilitatea să aleagă liber aspectele cele mai semnificative pentru el, ordinea în care le abordează, limbajul sau limbajele în care se exprimă.

Ea trebuie să genereze o relatare, o povestire, o descriere, un comentariu, o argumentaţie etc. O importanţă foarte mare o au verbele folosite: « povestiţi», « relataţi », « descrieţi » etc.

E singura intervenţie a operatorului care poate conţine mai multe întrebări, deoarece una dintre funcţiile sale e aceea de a-l introduce pe subiect în problematica generală care va fi abordată pe parcurs.

3.2. La ce se referă « deschiderile » din ghidul de interviu ?

1. Experienţe şi comportamente:

Ø  « Aţi primit de curând o moştenire. Aş vrea să-mi relataţi cum s-a întâmplat » (Gotman, 1998) ;

Ø  «Dacă v-aş urmări pe parcursul unei zile / dacă aş participa la acelaşi program ca şi dv, ce v-aş vedea făcând ?» (Patton, 2002 : 350).

2. Opinii şi valori, scopuri, intenţii, dorinţe, aşteptări (vizează aspectele cognitive şi interpretative) :

Ø  « Ce credeţi despre aceasta? Care e părerea dumneavoastră?» ;

Ø  « Ce v-ar fi plăcut / v-ar plăcea să vedeţi că se întâmplă ? » ;

Ø  « Ce aşteptaţi dumneavoastră de la acest curs / guvern / preşedinte ? »

3. Trăiri (vizează emoţiile) :

Ø  « Ce simţiţi când… ? »

Nu confundaţi !

Întrebările care vizează trăiri sunt adesea confundate cu opiniile – de pildă, la întrebarea de mai sus subiecţii pot răspunde « Cred că, în condiţiile date, e tot ce se putea face », o frază care nu răspunde la întrebare, pentru că ne comunică produsul unei judecăţi raţionale, nu o trăire (Patton, 2002).

4. Cunoştinţe (ce informaţie factuală deţine subiectul despre…) :

Ø  « Acum ştii multe despre SIDA, dar aş vrea să-ţi aminteşti ce ştiai despre această boală înainte de a afla că eşti seropozitiv » ;

Ø  « Am aflat că urmează să devii tată. Aş vrea să-mi spui ce ştii tu în acest moment despre îndatoririle unui tată ».

5. Întrebări senzoriale (ce poate vedea, auzi etc.) :

Ø  sunt foarte importante când e vorba de populaţie cu disabilităţi, dar chiar şi în condiţii normale oamenii percep stimulii din mediu diferit ;

Ø  « Te rog să descrii tot ce vezi tu în acest moment (sau : « … tot ce vezi tu de obicei, atunci când …) ».

6. Date demografice (vârstă, gen, educaţie etc) :

Ø  e recomandat ca întrebările să nu fie formulate direct, ca într-un chestionar (« Ce vârstă aveţi ? », « Care e religia dumneavoastră ? »), ci open-ended : « M-ar ajuta dacă mi-aţi vorbi puţin despre vârsta / etnia / religia… dumneavoastră » ;

Ø  subiecţii trebuie să poată folosi propriile categorii de identificare : « Mai am 5 ani până la pensie », « Sunt creştin ortodox, dar mă duc rar la biserică, şi când mă duc nu caut neapărat o biserică ortodoxă » ;

Reţineţi !

E foarte util să procedăm la un control al protocolului de interviu şi al intervenţiilor operatorului prin această clasificare, deoarece :

– în acest fel, suntem siguri că nu ne scapă informaţii importante pentru cercetarea noastră ;

– reducem riscul de a interpreta greşit datele şi a ajunge la rezultate lipsite de validitate.

Ponderea fiecărui tip de întrebări de interviu poate varia de la o cercetare la alta, în funcţie de scopurile cercetării (întrebările de cercetare).

3.3. Ce timp folosim în întrebările din ghidul de interviu (« deschideri ») ?

Michael Q. Patton (2002, p. 352) propune o matrice obţinută prin încrucişarea tipurilor de informaţie cu cele trei timpuri (trecut, prezent, viitor), de exemplu :

–          experienţe trecute, experienţe prezente, experienţe anticipate pentru viitor ;

–          opinii trecute, opinii prezente, opinii anticipate pentru viitor ;

–          trăiri trecute, trăiri prezente etc.

Totuşi, o astfel de matrice trebuie înţeleasă numai ca instrument pe baza căruia putem alege care sunt tipurile de informaţie cele mai utile pentru a ne atinge scopurile. În nici un caz nu trebuie să înţelegem că în orice cercetare ar trebui să abordăm toate aspectele respective. Întotdeauna alegem în funcţie de scopurile noastre (întrebările de cercetare) şi în funcţie de particularităţile populaţiei în care realizăm cercetarea.

3.4. În ce ordine plasăm temele şi subtemele în ghidul de interviu ?

Nu există reţete. Totul este să alegem pe baza unor argumente bine întemeiate, raportându-ne la scopul şi întrebările de cercetare, la populaţia intervievată etc.

De exemplu, M.Q. Patton (2002 : 352) ne spune că începe cu întrebări referitoare la experienţe, activităţi, comportamente (« Cu ce te ocupi acum la şcoală ? »), deoarece :

• opiniile şi trăirile sunt mai uşor de abordat după ce subiectul şi-a descris experienţele factuale ;
• cunoştintele şi deprinderile cer întotdeauna un context, o introducere, iar relatarea experienţelor creionează acest context ;
• datele demografice trebuie reduse la minimum şi intercalate strategic pe parcurs ; unele pot fi necesare la început, dar niciodată nu se comasează toate la început ; cele care rămân, se adresează la sfârşit.

Acelaşi cercetător ne recomandă să pornim de la timpul prezent, deoarece descrierea faptelor, opiniilor etc. prezente presupune, din punctul de vedere al subiectului, un efort minim de rememorare şi interpretare. În plus, datele despre trecut sunt mai puţin fiabile decât cele despre prezent.

Recomandările lui Patton – formulate mai ales pentru cercetările de evaluare a unor programe educative şi pentru interviurile structurate – nu sunt valabile în orice tip de cercetare şi pentru orice tip de interviu calitativ. Astfel, în interviurile de tip istoria vieţii (sau povestirea vieţii) subiecţii sunt invitaţi să urmeze un fir cronologic şi sunt lăsaţi să aleagă dacă ne relatează mai întâi faptele « brute » şi apoi opiniile, trăirile etc. La fel, dacă ne interesează să punem în evidenţă modul în care evoluează o problemă (de exemplu o boală cronică  sau sărăcia), îi putem cere subiectului să înceapă cu momentul în care a debutat problema care face obiectul cercetării noastre sau cu momentul în care a devenit conştient de ea.

Reţineţi !

E crucial, totuşi, ca în orice interviu să verificăm dacă subiecţii ne-au vorbit şi despre fapte, şi despre opinii, şi despre trăiri, şi despre cunoştinţe etc., iar dacă ceva le-a « scăpat », să-i stimulăm să abordeze şi aspectul respectiv.

Pe de altă parte, recomandările sociologului american – formulate pornind de la experienţa de cercetare realizată mai ales pe populaţii socializate în culturi occidentale (raţionaliste şi pragmatice) – nu pot fi transferate mecanic în cercetările realizate în România. După observaţiile mele, cultura română este o cultură puternic « sentimentalizată » şi « eseizată » : oamenii pun mai mult preţ pe ce simt şi ce păreri au decât pe argumente întemeiate pe fapte atent observate şi pe raţionamente riguroase. Practic, ne aflăm într-o dilemă : pe de o parte, pentru a obţine logica proprie a subiectului, e recomandat să-l lăsăm să-şi construiască liber discursul, să aleagă el însuşi despre ce vorbeşte şi când vorbeşte despre ceva ; pe de altă parte, după ce ne-a spus deja că îi place / nu-i place ceva, se simte confortabil sau inconfortabil într-o situaţie, e oarecum inutil să-i mai cerem să ne furnizeze fapte observabile – le va selecta, mai mult sau mai puţin conştient, pe acelea care susţin opinia sau trăirea exprimată anterior. De pildă, când li se cere studenţilor să evalueze calitatea activităţilor curriculare (cursuri, seminarii, laboratoare), cei mai mulţi se grăbesc să spună ce cred ei sau cei apropiaţi, ce le place şi ce nu le place (Stănciulescu, 2005). Adesea, dacă subiectul e lăsat să povestească complet liber, datele factuale lipsesc total sau ocupă un spaţiu foarte redus în relatări.

Soluţiile ţin de scopul cercetării şi de talentul, experienţa şi reflexivitatea operatorului.

Ø  Dacă scopul nostru e acela de a recolta opiniile şi trăirile subiectului, ce gândeşte şi ce simte el într-o situaţie dată, nu are prea mare importanţă dacă deformează faptele reale : indiferent care e realitatea, el va acţiona potrivit modului în care o interpretează. De pildă, indiferent dacă ceea ce au spus partizanii lui Traian Basescu sau ce au spus oponenţii săi în campania recentă pentru referendum [2006] a fost adevărat sau nu, oamenii au votat în funcţie de ce au crezut şi au simţit ei.

Ø  Dacă ne interesează mai curând aspectele obiective ale unui fenomen, plasăm, aşa cum ne recomandă Patton, întrebările factuale la început şi lăsăm către final întrebările despre opinii şi interpretări. În experienţa mea de cercetător, am putut observa că oamenii nu-şi schimbă opiniile şi trăirile după ce relatează faptele, dar pot conştientiza contradicţia între fapte şi opinii. De exemplu, după ce a răspuns la un număr de întrebări cu privire la comportamentul efectiv al unui profesor pe care îl aprecia ca « bun », un student a exclamat : « Ia uite, chiar îmi place, da’ acum îmi dau seama că nu ştiu de ce îl consider un profesor bun, nu prea am nimic obiectiv ».

Ø  O variantă care recoltează şi logica proprie a subiecţilor şi faptele e următoarea :

o   lansăm mai întâi o «deschidere» foarte generală şi îl lăsăm pe subiect să vorbească liber până când simte că a epuizat tema (de regulă, subiecţii « epuizează » tema după 5-15 minute şi ne cer să îi întrebăm noi ceva);

o   în acest moment, intervenim cu relansări  (v. mai jos, tipurile de intervenţii pe parcurs) şi începem cu întrebări open-ended care vizează fapte, experienţe, date senzoriale, continuăm cu întrebări care se referă la opinii şi trăiri etc.;

Reţineţi !

Avem nevoie de o foarte bună stăpânire a tipurilor de intervenţie a operatorului şi de foartă multă concentrare pentru a obţine date valide şi fiabile într-un interviu calitativ. Numai o bună pregătire teoretică şi un antrenament îndelungat ne pot ajuta să ne comportăm ca profesionişti.

3.5. Întrebări care ridică probleme (cf. Patton, 2002: 363-365)

Întrebările « de ce » trebuie evitate.

• Ele implică un număr de presupoziţii :

o   că lucrurile se întâmplă întotdeauna din cauze determinate (perspectivă deterministă) ;

o   că subiectul cunoaşte aceste cauze ;

o   că ni le poate comunica verbal.

• Or :

o   în viaţa socială, cauzalitatea e rareori evidentă şi simplă ;  întrebarea « de ce » e, de fapt, una plurală şi neclară (se referă la dimensiuni multiple) ;

o   nu întotdeauna subiecţii conştientizează raţiunile pentru care lucrurile se întâmplă sau se întâmplă aşa şi nu altfel ;

o   nu întotdeauna pot comunica verbal ceea ce gândesc sau simt.

• Patton ne recomandă ca, în locul întrebării « de ce », să identificăm diferite dimensiuni ale cauzalităţii şi să-l invităm pe interlocutor să dezvolte pe rând respectivele dimensiuni ; de pildă, în evaluarea participării subiecţilor la un program educativ putem avea raţiuni care ţin de :

o   conceperea şi organizarea programului [ele însele sub-clasabile] ;

o   interesele şi caracteristicile de personalitate ale subiectului ;

o   influenţa sociala ;

o   costuri ;

o   rezultate aşteptate de subiecţi.

Întrebările care presupun presupoziţii trebuie utilizate cu prudenţă. 

• De exemplu, « Povesteşte-mi despre rivalităţile / conflictele din grupul vostru » presupune că există rivalităţi / conflicte.
• E recomandat să fie utilizate cu prudenţă, pentru că presupun o doză de directivitate. În exemplul dat, i se sugerează subiectului că trebuie să existe rivalităţi, incitându-l să interpreteze diferite comportamente ca rivalităţi. Prin aceasta, cercetătorul poate exercita o intervenţie indirectă asupra grupului – sugestia de a interpreta anumite acte într-un anume fel poate conduce la modificari în relaţiile din grup.
• Totuşi, sunt foarte utile în unele situaţii, pentru că îi permit subiectului să evite o decizie cu privire la recunoaşterea sau nerecunoaşterea unor fapte (comportamente) şi stimulează sinceritatea.

o   De exemplu, în loc de « În ultimele douăsprezece luni, dumneavoastră v-aţi înjurat, jignit, lovit etc. [frecvent] soţia / copilul / elevii ? » (întrebare obişnuită în chestionare), putem spune « Acum aş vrea sa-mi vorbiţi despre împrejurările în care vi s-a întâmplat să vă înjuraţi, sau să vă jigniţi, sau să va loviţi … » ; la final, putem eventual întreba « Vi s-a întâmplat de multe ori în ultimele douăsprezece luni ?».

Sinteză : criterii generale după care putem aprecia calitatea întrebărilor de interviu

(ghidului de interviu şi intervenţiilor pe parcurs)

Nu există „reţete“ pentru întrebările de interviu.
Totuşi, putem evalua calitatea lor după un număr de criterii, pe care eu le-aş sintetiza după cum urmează:

Calitatea	Explicitare
Au caracter sociologic/antropologic	Solicită o informaţie care ne ajută să aflăm mai multe despre raporturile dintre grupuri şi subgrupuri, culturile acestora.
Sunt focalizate pe tema cercetării respective	Au o legătură clară cu tema cercetării sau cu o dimensiune a acesteia.
Acoperă toate dimensiunile temei	Numai pentru ghidul de interviu
Au o funcţie clară în ansamblul interviului(Care?)	Sunt adresate cu un scop clar:introduc o temă sau subtemă; relansează o discuţie întreruptă sau care trenează; solicită o clarificare, o detaliere sau o aprofundare a unei informaţii deja furnizate de subiect; verifică o interpretare ; re-focalizează discursul subiectului; întreţin relaţia de încredere etc.
Sunt deschise	Stimulează un discurs (o relatare, povestire, comentariu etc.), nu un raspuns scurt.
Non-directive	Nu sugerează un răspuns, nici variante de răspuns.
Neutre (de regulă, dar nu întotdeauna)	Operatorul nu îi dezvăluie subiectului experienţele, opiniile sau trăirile sale, nu îşi exprimă nici acordul, nici dezacordul în raport cu cele relatate de subiect. Totuşi, în unele cazuri, un anume grad de implicare a operatorului contribuie la recoltarea unor date mai de profunzime.
Clare, univoce	Înţelesul termenilor folosiţi şi al întrebării în ansamblu e acelaşi, şi pentru operator şi pentru subiectul intervievat.
Singulare (exceptând „deschiderile” iniţiale)	Se referă la un singur aspect, la o singură dimensiune, adresează o singură întrebare.
Non-cauzale (de regulă, dar nu întotdeauna)	Nu le solicită subiecţilor explicaţii cauzale cu privire la faptele povestite (evită „de ce?”-urile)
Evită presupoziţiile sau le utilizează într-un mod controlat	Nu conţin presupoziţii. Totuşi, în unele cazuri, presupoziţiile sunt utile pentru a evita o întrebare stânjenitoare. În acest caz, trebuie să fim atenţi la formulare (să nu direcţionăm răspunsul subiectului).
Respectă exigenţele etice	Respectă drepturile universale ale omului, drepturile universale ale copilului.Protejează subiecţii.
Reciprocitate	Evită raporturile de putere.Oferă satisfacţie subiecţilor.
Oralitate, naturaleţe, autenticitate	Sunt formulate într-un stilul oral, utilizează un mod de a vorbi natural (undeva la intersecţia dintre modul natural de a vorbi al subiectului şi modul natural de a vorbi al operatorului)

Notă. Acest text este o parte a suportului de curs pe care l-am furnizat în anul academic 2006-2007. Pentru referinţele bibliografice complete, consultaţi Metode şi tehnici de cercetare calitativă. Programa analitică.

Cititi continuarea la :
Comunicare de performanţă : „trucuri” din sociologia calitativă / antropologie pentru a-ţi dezvolta arta conversaţiei

1. Ascultarea activă şi empatică
2. Prefaţările şi tranziţiile
3. Intervenţii de clarificare şi aprofundare : relansările ; verificarea sensului / interpretării ; explicitarea raţionamentelor ; comunicarea unei opinii sau experienţe diferite ; întrebările directe ; intervenţii în vederea testării unor ipoteze
4. Intervenţii pentru controlul focalizării şi creşterea calităţii răspunsurilor
5. Întreruperile
6. Intervenţii pentru menţinerea interesului şi încrederii interlocutorului
7. Încheierea interviului / întâlnirii.