Amăgirea și dez-amăgirea ca resurse

01.14.2016

Fie că e vorba despre relații (de iubire, de prietenie, colegiale sau șef-subaltern), despre politică, ori despre șansele în viață, auzim și spunem adesea: ”Am fost dezamăgit(ă)”, ”M-a(u) dezamăgit”, ”E dezamăgitor că…”. Cu tristețea că ceva rău sau foarte rău ni/li s-a întâmplat. Și cu convingerea că răul își are rădăcinile în afara celui/ celei care vorbește.

Și dacă lucrurile ar sta diferit? Dacă, de pildă, răul nu ar fi doar rău, ci ar conține ceva foarte bun? Dacă arhitectul principal, și al răului și al binelui din acest rău, ai fi chiar tu?

”Dezamăgire” e un cuvânt compus din substantivul ”amăgire” și prefixul ”dez”. Ca să existe dez-amăgirea, trebuie să existe mai întâi amăgirea: înșelarea prin crearea unei iluzii, prin viclenie sau prin minciună.

Întrebarea crucială e: cine amăgește/înșală pe cine?

Cât te amăgesc alții și cât te amăgești, de fapt, tu însuți/însăți?

Gândește-te la relația cu partenerul sau partenera ta. Cât te-a amăgit/înșelat el sau ea și cât te-ai amăgit, de fapt, tu însăți/însuți?

Apoi la relația cu prietenii tăi. Cât te-au mințit ei și cât te-ai amăgit tu?

La relația cu colegii tăi. Cât te-au înșelat ei și cât te-ai amăgit tu?

La relația cu subalternii tăi. Cât te-au înșelat ei și cât te-ai amăgit tu?

La relația cu superiorul tău direct. Cât te-a abuzat el/ea și cât te-ai amăgit tu?

La cei pe care i-ai votat sau pentru care ai ieșit în stradă. Cât te-au manipulat ei și cât te-ai amăgit, de fapt, tu însuți/însăți?

La satisfacția ta generală în viață. Cât te-au mințit și înșelat alții și cât te-ai amăgit, de fapt, tu?

Dacă suntem onești cu noi înșine, admitem că, de foarte multe ori, intrăm și rămânem în relații, muncim, votăm, ieșim în stradă etc. și trăim, la modul general, cu acest gând, foarte bine ascuns:

Dar bine-ai venit, amăgire
Mai stai, mai durează un pic
Această minţită iubire
Oricum e mai mult ca nimic. (Adrian Păunescu)

Relațiile de orice natură, succesul profesional, participarea politică etc. sunt o succesiune de amăgiri și dez-amăgiri: amăgirea îți dă aripi să zbori, curajul să intri în relația respectivă și să acționezi; dez-amăgirea te readuce cu picioarele pe pământ, pe terenul solid pe care poți să construiești ceva temeinic. Și depinde doar de tine dacă împletești din ele un echilibru dinamic, constructiv și sănătos, ori, dimpotrivă, ziduri, bariere și tristeți fără leac.

• Amăgirea te poate ajuta să vezi brazi pe Lună și dă aripi acțiunii și creativității.
• Dez-amăgirea te poate ajuta să te bucuri de parfumul brazilor reali, pe Pământ.

Foto: dr. Felix Dobrițoiu

Iată un exemplu – mă amăgesc, cu bună știință și credință, că, citindu-l atent, vei înțelege mai bine ce vreau să-ți spun.

Cosmina trăiește în Canada. Câștigă suficient de bine ca să se bucure de un stil de viață peste medie și de vacanțele pe care și le dorește – călătoriile au devenit o nouă adicție (!), mai ales pentru generațiile tinere, ai observat? Are mai mulți prieteni reali, cu care comunică direct cel puțin o dată pe săptămână, și câteva mii de prieteni virtuali, cu care comunică de câteva ori pe zi. De ce e, atunci, dezamăgită?

Dupa licenta și masteratul din România, a plecat peste Ocean, unde s-a înscris la doctorat. A scris teza destul de greu: după un an, a descoperit că tema nu o mai atrăgea, iar coordonatorul o ajuta ”foarte puțin” (gândea ea). A schimbat mai multe locuri de muncă, deplasându-se totodată de la o localitate la alta: ”Nu știu pentru ce am mai făcut un doctorat”, îmi spune, ”că oricum nu mă ajută. Ce fac acum puteam face și fără el”. La 36 ani, e necăsătorită și fără copii, iar partenerul ei nu se grăbește să se însoare; ”Așa e în Canada”, comentează, cu dezamăgire greu controlată în voce.

Cine și cum a amăgit-o pe Cosmina? Coordonatorul de doctorat? Nu, pentru că ea l-a căutat și ea l-a convins să accepte să-i coordoneze lucrarea. Partenerul? Nu, pentru că nu i-a promis niciodată că se vor căsători. Atunci?

Amăgirea are aici cauze foarte adânci. Cosmina a crescut și a fost educată în România, într-un mediu în care e considerat normal ca, după ce ”ai terminat studiile” (sic!), să ai casa ta, familia ta și copiii tăi. Și într-o atmosferă care conduce inevitabil la ceea ce eu numesc sindromul Premianta clasei: uneori explicit, dar mai ales implicit, toți porii ei au fost îmbibați cu convingerea că, dacă înveți carte, ești conștiincioasă și serioasă în ce faci, obții performanțe peste medie și te îngrijești suficient de aspectul tău fizic, viața te răsplătește cu locul de muncă pe care ți-l dorești, cu relația de cuplu pe care ți-o dorești și cu copiii pe care ți-i dorești. A învățat carte, a fost conștiincioasă și serioasă, a obținut aproape întotdeauna performanțe peste medie și i se spune adesea că e frumoasă. Atunci de ce, la 36 ani, are doar un job destul de comun, locuiește cu chirie, iar bărbații care au iubit-o nu au întrebat-o, într-un cadru romantic și cu inelul cu piatră prețioasă în mână, ”Vrei să fii soția mea?”?

Și amăgirea, și dezamăgirea Cosminei par rele, atâta vreme cât îi provoacă suferință. Sunt ele, însă, rele cu adevărat?

Aș spune că nu.

Amăgirea e o resursă importantă în viața fiecăruia dintre noi.

Până la vârsta maturității depline, suntem cu toții ”victimele” iluziilor (amăgirilor) pe care ni le-au cultivat – motivațional – ”mai marii” din grupurile noastre de apartenență și de referință: părinți, profesori, modele alese de noi înșine, guvernanți. Ei sunt aceia care, în orice societate, au făcut și fac, explicit dar mai ales implicit, promisiuni în măsură să îi determine pe copii și tineri să facă ceea ce ei, maturii (?), consideră a fi normal, bun, frumos etc. Exact ca în acest basm:

”– Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare; taci, fiule, că ți-oi da soție pe cutare sau cutare fată de împărat, și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi mai zise: taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Atunci, copilul tăcu și se născu; iar slujitorii deteră în timpine și în surle și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămână întreagă.”

Ca să accepte ”să se nască” după chipul dorit de ”cei mari”, Cosminei i s-a promis o viață îndestulată, plăcută, frumoasă: un loc de muncă foarte bun, o familie fericită, o casă, mașină, vacanțe etc.; tot ce li se promite, de decenii încoace, tuturor tinerilor. Și de fiecare dată când ea a reușit ”să se nască” potrivit așteptărilor, cei din jur ”au ținut veselie mare”, întărindu-i motivația de a continua.

Din momentul în care a început să facă propriile alegeri, a ales să se autoamăgească: își amintește că unii profesori din facultate i-au spus că lucrurile nu stau chiar ca în visurile sale, își amintește că a acumulat multă informație științifică despre noile traiectorii profesionale și noile modele relaționale; însă toate acestea au rămas doar acumulări cognitive, fără impact asupra valorilor și convingerilor ei profunde.

Până la un punct, amăgirea și auto-amăgirea au fost resurse foarte utile pentru Cosmina: ele i-au alimentat motivația pentru cele mai multe dintre reușitele de până acum. Vedem astăzi cum non-amăgirea îi determină pe prea mulți tineri să renunțe prematur la școală sau să aleagă trasee școlare facile și fără valoare în termeni de capital uman (cunoștințe, competențe, valori-atitudini, deprinderi etc.) și capital simbolic (prestigiul dat de competență) acumulate, pentru ca, după aceea, să vadă cum li se închid ușile angajării, veniturilor obținute cinstit și vieții decente. Succesul școlar nu-ți garantează lucrurile care ți se promit când mergi la școală, însă te ajută să intri în competiția pentru lucrurile acelea, iar în absența lui șansele tale în viață devin semnificativ mai mici.

Dez-amăgirea îi aduce acum plusul de realism de care are nevoie. La 35 (+ sau -) ani începe vârsta matură pentru generațiile actuale. La 36 ani, e pur și simplu momentul în care Cosmina poate înțelege amăgirea și poate face din dez-amăgirea ei o resursă pentru maturizarea sa.

E momentul să treacă de la învățarea de acumulare la învățarea trasformativă; altfel spus, să folosească ”teoria” și ”tehnicile” învățate nu doar pentru a promova examene și a atinge ”țintele” stabilite la serviciu, ci în primul rând pentru remodelarea valorilor și convingerilor ei profunde. E momentul să înțeleagă că toate capitalurile pe care le-a acumulat (conștiinciozitate, seriozitate, diplome, competențe, frumusețe ș.a.) sunt resurse foarte utile, cu condiția să le folosească realist, ca ”bilete de intrare” pe autostrada ce duce la viața pe care și-o dorește; după ce a obținut dreptul de acces pe autostrada respectivă, are nevoie să-și conducă ”mașina” cu răbdare, cu perseverență, învățând tot ce mai e nevoie să învețe. Îndeosebi această capacitate deloc miraculoasă, dar tot mai rară: a spune ”Stop!” oricărui scenariu prestabilit după care a fost învățată că trebuie să trăiască și a trăi pur și simplu aici și acum, atentă la condițiile concrete de aici și acum, construind și reconstruind(u-se) progresiv în funcție de condițiile aici și acum (v. mindfulness; de asemenea, Mechanisms of Mindfulness).

Succesul de orice natură (în relații, în profesie, în politică etc.) se obține din echilibrul dinamic între amăgiri și dez-amăgiri: învață să-ți folosești și amăgirile și dez-amăgirile ca resurse.

Completează cu: Honest liars — the psychology of self-deception: Cortney Warren