Cenușăresele de la Hilton-ul dezvoltării personale

09.23.2016

Cand am intrat in Hilton, m-am simtit mica, mica, ca atunci cand am fost in New York pentru prima data. Intr-un hotel luxos, desprins din scrierile lui Fitzgerald sau Dreiser intru eu, de pe drum, cu parul ravasit, cearcane de nesomn, imbracata prea obisnuit si prea banal pentru Hilton. Gandurile mele, pe rand: Doamne fereste, ce caut eu aici cu lumea asta. Ce aiurea, m-am gasit sa-mi pun esarfa, sigur e ori demodata ori ciudata in acest context. Data viitoare o sa caut pe net idei de tinute adecvate pentru Hilton (din ciclul Cum sa n-ai bani, dar sa pari ca ai). Stau intr-un colt, poate nu ma observa nimeni. Bine ca mi-a venit in cap s-o iau pe Margaret Atwood – o scuza perfecta pentru a trece neobservata (din ciclul Lumea celor care nu cuvanta pentru a nu fi remarcati). Ora 9.30 – sala de curs – 3 femei – eu unde stau? Ultima masa ca sa nu ma vada nimeni (din acelasi ciclu – Lumea celor care nu cuvanta). Scot cartea pe masa, nu o vad la nimeni, pun cartea in rucsac, scot agenda, nu mai vad la nimeni, pun agenda in rucsac, scot penar, Doamne, cum de-mi veni sa iau penarul, o sa para ca sunt un copil de liceu, dau sa pun penarul la loc, apare lume – Aoleu, incepe, ce ma fac – mesaj sotului meu – “lumea asta e prea eleganta, eu sunt imbracata prea prost si nu inteleg ce a fost in capul meu, nu stiu ce caut eu aici”. Raspuns (mai tarziu decat il anticipam – “Vino acasa” ). Mesaj: “????!!!”. Raspuns: “” . Tacere. Ce sa fac – salut sau tac (din ciclul Lumea celor care nu cuvanta). Daca par prea bagacioasa, daca ma cred enervant de prietenoasa. Tacere. Incerc sa termin cafeaua de la Starbucks-ul in care am intrat ca sa nu par ratacita, insa am vorbit atat de incet si in sughituri incat din calda au inteles ca o vreau rece – doza aditionala de frig pe maini deja inghetate de emotie. Ma hotarasc intr-un final sa ma ridic de la masa ca sa arunc paharul de la Starbucks, va vad pe hol – Cine naiba m-o fi pus sa ma ridic? Ne imbratisam (niciodata nu stiu care mana se lasa in sus sau in jos, daca pupi sau nu pupi la o imbratisare si cat de tare sa strangi ca sa nu pari nici informal, nici dezaxat). Nu stam mult, suntem rugati sa parasim un pic incaperea dar si sa incercam sa ne cunoastem mai bine: de ce te temi, de aia nu scapi. Colac peste pupaza, la “meet and greet” trece lejer pe langa mine nimeni altul decat H.R. Patapievici! Sunetul scos de mine a fost un chitait (exact chitait, fara hiperbolizari, un “iiiii” prelung cu doua octave mai sus decat octavele timbrului meu obisnuit) de uimire, in fata colegilor necunoscuti carora incercam sa le fac cat de cat o impresie de om normal. Acelasi domn Patapievici care, impasibil si nebanuitor ca la doar doi pasi de el cineva traia echivalentul fanelor baietilor de la Beatles din anii 60-70, intra si in pauza de masa in acelasi restaurant ca si subsemnata, prins intr-o discutie (fara doar si poate) serioasa cu un (foarte important si probabil cunoscut) omolog intr-ale culturii. Dileme – sa ma duc sau nu dupa desert? Oare despre ce vorbesc atat de pasionat? Oare cum e sa vorbesti atat de familiar cu un om ca asta? Daca ma fac de ras, de emotie, scap farfuria si se intoarce spre mine toata sala? Concluzie: M-am dus dupa desert dupa ce domnul Patapievici a parasit incaperea. Nu am scapat farfuria. Conversatie frumoasa la masa, desi inca stinghera. Cine stie ce impresie si-o fi facut lumea asta. Nu-mi vine sa cred ca mananc la Hilton. Mesaj sotului meu: “Mananc la Hilton”. Raspuns (mai repede decat ma asteptam) “Ce mananci bun”? Raspuns: “Habar n-am”. Tacere.

Cu scuzele de rigoare pentru divagatie, am descoperit/redescoperit ca ma intimideaza usor aparentele sau realitatea asa cum o percep eu, ca nu ma simt nici indeajuns de buna, nici indeajuns de la locul meu intr-un mediu opulent, complexul de inferioritate – acut, si gandurile formulate cu “daca eu nu sunt indeajuns de buna”, “daca nu sunt indeajuns de desteapta”, “daca nu sunt indeajuns de capabila”, “daca eu am trait prea mult cu mentalitatea asta de om sarac/ familie saraca”.

Mi-a placut mult echipa, reusitele echipei absolvente, care au aratat ca se poate. Am simtit ca reusitele nu tin nici de noroc nici de sanse, ci de o reorganizare a gandurilor, trairilor si actiunilor, o sincronizare a acestora pentru a da cele mai bune rezultate si a reusi performante.

*****

A fost o atmosfera frumoasa, intretinuta, in special, de fetele din grupa de anul trecut. Erau frumoase, elegante, vesele, pline de viata, superbe. Mi-au dat imaginea unei intalniri de gala. Si noi, cei noi, parte din noi neincrezatori, speriati poate, paream rupți de aceasta lume frumoasa creata de fetele din seria precedenta. Eu, personal, m-am simtit ca Cenusareasa dupa ce a batut gongul de 12 noaptea, numai ca uitasem se fug de la bal, eram acolo.

(…) In sinea mea am stiut mereu ca in mine zace un animal salbatic, dornic sa evadeze in savana. Dar ma simt înlănțuită, ca si cum as fi pe post de animal de circ, facand mereu un joc pus in scena de dresor, poate de multe ori fara a-mi fi pe plac, dar incapabila sa reactionez altfel decât emoțional.

*****

Ce ai citit până aici sunt fragmente din două feedback-uri pe care le-am primit după primul curs din seria 2016-2017.

Da, am lucrat la Athénée Palace Hilton. Și tot acolo vom lucra până în decembrie. În fiecare an, caut pentru primul modul din curs (septembrie – decembrie) un spațiu elegant, cu note aristocratice: Teatrul Elisabeta, Grand Hotel Continental, Athénée Palace. Pentru cel de-al doilea modul (martie – iunie), mergem mai aproape de natură: Hotel Herăstrău, restaurant Pescăruș…

Nu, nu din vreun snobism. Nici pentru că pe mine m-ar da banii afară din casă, ori aș fi atât de ignorantă ca antreprenor să nu știu că, dacă am lucra în medii mai modeste, aș rămâne cu un profit mai mare.

Motivul e deja surprins în fragmentele de mai sus: cursanții mei, atât femei cât și – începând de anul acesta – bărbați, unii la prima tinerețe alții la vârsta de mijloc, sunt persoane de foarte bună calitate intelectuală și umană, care au învățat foarte multe, din școli și din experiență, dar nu au învățat cum să-și descopere și să-și valorifice la adevărata ei valoare noblețea interioară. Oameni care se blochează prea mult și prea des în “daca eu nu sunt indeajuns de bun/a”, “daca eu am trait prea mult cu mentalitatea asta de om sarac/ provenit din familie saraca”. Oameni care se simt înlănțuiți, ”ca si cum as fi pe post de animal de circ, facand mereu un joc pus in scena de dresor, poate de multe ori fara a-mi fi pe plac, dar incapabil/a sa reactionez altfel decat emotional”.

Aleg spațiile de lucru în așa fel încât să favorizeze trezirea la viață și dezvoltarea profundă și autentică a prințesei din Cenușăreasă și prințului din Broscoi.

Da, spațiul contează. Atât spațiul fizic, cât și spațiul social. Creierul nostru e dependent, în funcționarea lui, de context. Ca să te ajut să te eliberezi din lanțurile nevăzute care te țin pe loc, e foarte util să-ți creez contexte de învățare diferite de acelea în care ți s-au / ți-ai ”fabricat” lanțurile.

Și ele au fost, în septembrie 2015, Cenușărese. Și ele au simțit și gândit: ”Si noi, parte din noi neincrezatori, speriati poate, paream rupți de aceasta lume frumoasa”:

În 17 septembrie 2016, un observator exterior le descrie ca ”frumoase, elegante, vesele, pline de viata, superbe”:

Hainele și lumina naturală joacă, desigur, rolul lor în aceste fotografii. Însă caută să vezi lumina interioară care le-a determinat să-și schimbe garderobele, posturile corporale și expresiile fețelor – caută să vezi mesajul profund pe care îl comunică acum și compară-l cu mesajul profund pe care îl comunicau cu doar un an în urmă…

Caută transformările – foarte complexe – pe care le-a reușit fiecare și pe care ele însele le-au descris amplu în monitorizările finale; iată un exemplu de mapă mentală în care una dintre ele sintetizează propriile transformări (click pe imagine, pentru a o mări):

Fiecare a selectat, din ce am oferit eu, acele piese (cunoștințe, recomandări, exerciții) pe care le-a acceptat ca semnificative și utile în puzzle-ul propriei vieți. Iar direcțiile în care transformările au fost vizibile sunt variate; am prins doar o parte din ele în diplome personalizate după un proces de monitorizare 360º :

Multe diplome stau acum ”la loc de cinste”, cum spun posesoarele lor, fie acasă la fiecare, fie în cabinete profesionale, cum este cazul acestei doamne psihoterapeut, care scrie în monitorizarea finală: ”Acum mă simt: mai desteapta, pentru ca am si mai multe informatii, mai increzatoare ca ceea ce fac e bun facut, mai plina de speranta ca pot si voi face si mai mult, altfel spus cu o zona de confort mult marita fata de prima noastra sesiune. Si din intalnirile mele cu clientii mei se vede o schimbare, pentru ca s-au inmultit exprimarile de la finalul sesiunilor, de genul: “Nu-mi vine sa cred ca s-a terminat sedinta”, “Am avut o intalnire cu mare semnificatie”, ”Am descoperit lucruri despre mine, pe care nu le constientizasem pana acum” etc. Toate aceste exemple sunt un feedback nemaipomenit pentru mine, ca imi fac treaba din ce in ce mai bine. De asemenea, faptul ca am oameni pusi pe lista de asteptare pentru a incepe terapia, pentru ca locurile sunt limitate, este iar un lucru care, ”intamplator” sau nu, se intampla acum, in realitatea pe care o traiesc dupa finalizarea cursului nostru.”