Lhasa, Tibet : povestea unei iubiri spirituale

08.27.2018

Continuu să extrag, din călătoria în China-Tibet-Nepal, resurse pentru dezvoltare personal-profesională. Îți povestesc aici cum și unde am descoperit eu în Lhasa, vechiul centru al budismului tibetan, sensul profund al iubirii ce face din noi ființe autentic spirituale. Vei fi surprins/ă să afli că nici spiritul lui Buddha, de la care poate aștepți să te lumineze în Potala, când calci pe urmele celor 14 Dalai Lama găzduiți aici de-a lungul secolelor, nici vreo mânăstire, nici vreun călugăr nu m-au ajutat foarte mult, ci cu totul altceva… Ilustrez cu multe fotografii, care te vor ajuta să retrăiești alături de mine momente semnificative. Suficiente motive ca să citești acest articol, ”Lhasa, Tibet : povestea unei iubiri spirituale”, ce spui?

Citește și Mindfulness traversând Tibetul

Ajungem în Lhasa, după două zile și două nopți de călătorie grea cu trenul transtibetan, eu mai mult adormită decât trează:

Prima întâlnire cu ce cred cei mai mulți că ar constitui spiritualitatea locului se petrece chiar la ieșirea din gară: un grup de tineri care, probabil, studiază undeva într-o școală-mânăstire budistă. Două zile mai târziu, ghidul avea să-mi explice diferența între un templu și o mănăstire, până la un punct identică cu diferența între o biserică și o mănăstire: templul e un spațiu unde oamenii obișnuiți vin pentru ritualuri religioase (politico-religioase, înainte de invazia chineză); mănăstirea e, de regulă, mult mai mare și e spațiul de învățătură și viață al celor care își dedică viața practicilor budiste, conținând biblioteci, ateliere de sculptură și pictură etc.

Prinsă în filmul meu romantic despre ce voiam să descopăr în Tibet, nici nu observ, pe moment, camerele de luat vederi care ne supraveghează, de sus, pe toți. Imaginea aceasta e definitorie pentru Tibet, așa cum l-am văzut eu: căutarea spiritualității e în același timp liberă și supravegheată. Habar nu am care sunt limitele pe care nu am voie să le încalc, pentru că nu știu să existe un document oficial în acest sens, așa că rămâne la alegerea mea cât credit acord poveștilor pe care le-am citit pe internet sau pe care mi le-au povestit alții care au fost acolo și, în consecință, câtă libertate și câte limite autoimpuse îmi asum. Aleg să mă simt liberă, să observ atent și să testez din când în când, fără să forțez, limitele libertății.

Ne întâmpină Phurbu, ghidul nostru pentru următoarele zile, până vom părăsi Tibetul; îmi va acorda, la final, cu mare amabilitate, dreptul să-i fac publice imaginea și numele, pe care mi le scrie pe spatele unui bilet de avion.

Vorbește o engleză fluentă și foarte inteligibilă. Unde a învățat-o? – îl întrebăm. Ne spune fără rețineri că a trecut ilegal granița și a studiat în India, apoi s-a întors. Intenționează să-și deschidă propria afacere, probabil cu ceaiuri, pentru că are soție și un copil, iar munca de ghid îl ține prea mult departe de casă și e foarte periculoasă; vom înțelege perfect despre ce pericole vorbește abia peste două zile, când vom urca și vom coborî serpentinele din Himalaia, prin ceață deasă, cu un șofer obosit la volan.

Lângă microbuzul care va fi mijlocul nostru de transport până vom părăsi Tibetul, avem primul contact cu micii comercianți (nelipsiți din orice spațiu turistic). Două femei tibetane ne îmbie cu măști de protecție a feței împotriva soarelui, vântului și aerului ”tare” – suntem la peste 3400m altitudine! Nu am nicio intenție să cumpăr. Însă le privesc atent pe cele două femei. Iar un ”declic” se produce: expresiile lor senin-rugătoare și sărăcia evidentă în vestimentație îmi trezesc empatia și compasiunea. Cumpăr. Accept produsul pe care îl alege ea pentru mine, diferit de ce aș fi ales eu. A cerut și primit 10 yuani, puțin peste 1 euro, și n-am mai văzut niciodată atâta recunoștință caldă și decentă. Phurbu ne oferă câte o khata, eșarfa tradițională, simbol al inimii deschise și gândurilor bune cu care suntem primiți, iar eu îmi stăpânesc cu mare efort lacrimile. Vânzătoarea de eșarfe urcă în microbuz pentru un ultim Thank you cu sens de Drum bun! (hello, how much și thank you fac parte din vocabularul de bază al tibetanilor care trăiesc din comerț, dar extrem de puțini știu mai mult de-atât); o rog să accepte o fotografie: ea e fericită, eu trăiesc un preaplin de emoții de toate felurile, iar strădania de a nu le lăsa să devină prea vizibile se transformă în crispare…

În drum spre hotel, ”fur” câteva imagini rapide. Banalul, pentru un european, se îmbină cu excepționalul: o stradă asemeni multor străzi din alte părți ale lumii

traversează râul care curge la cea mai mare altitudine din lume, Lhasa,

și trece pe lângă unul dintre palatele cele mai vechi și învestite cu semnificația cea mai mare din lume, patrimoniu UNESCO, Potala.

Ne așteaptă un hotel decent, cu cearșafuri și prosoape curate, cu dotări moderne și mai multe ”consumabile” în baie decât am văzut în hoteluri europene de 5 stele: săpun, periuțe și pastă de dință, gel de duș/șampon, balsam, aparate de ras de unică folosință, detergent pentru rufe, prosoape cu aloe vera… Unele în prețul camerei, altele contra cost, cu prețuri afișate.

Mai multe sticle cu apă, cu prețul lipit pe fiecare sticlă. Iau primul contact cu Everestul bând apă marca Qomolangma (denumirea tibetană a celebrului munte), pe care, două zile mai târziu, un vânzător avea să mi-o vândă spunându-mi, cu expresie sigură și mândră: ”National tresor”.

Explorez, de la fereastră, locul.

Curtea interioară cu flori la ferestre îmi amintește de casă, iar ”sorcovele” (sutra) de pe acoperișuri mă duc cu gândul la ritualul nostru de An Nou, cu semnificație similară: obiecte multicolore prin care trimitem, și tibetanii și noi, sentimentele și gândurile bune către alți oameni și către cer / întreg universul. Un accent în plus din partea lor: întrețin simbolurile acestea de An Nou pe tot parcursul anului, în viața lor cotidiană, ”plantându-le” pe case, pe dealuri, pe coame de munți… Un fel de Adu-ți aminte! să-ți alimentezi sentimentele și gândurile bune pentru alții și să le trimiți către cer / în univers aici și acum, nu doar la Anul Nou.

Aud, de mai multe ori, voci de copii repetând ceva în cor. În clădirea de alături funcționează o grădiniță, îmi explică o recepționeră.

”Și cerul, ce adânc!” îmi răsar în minte versurile lui Labiș.

Seara, o lună plină apărută dintre nori va face să-mi pară nu doar adânc, ci și plin de mistere…

Mai sunt câteva ore până atunci și profit să explorez puțin orașul; oricum, într-o călătorie în care schimbi fusul orar, orașele, altitudinile etc. e recomandat ca, oricât ai fi de obosit/ă, să te culci doar seara, ai mai multe șanse să dormi și să te odihnești noaptea, ca să fii treaz/ă a doua zi.

Chiar alături de hotel, o stradă comercială. Urmez grupul, care decide să o exploreze.

Carnea de iac, singura pe care au voie să o mănânce budiștii – pentru că în Himalaia nu există alte surse de hrană, le este îngăduit să ucidă iacul, ne explică ghidul -, se vinde la colțul străzii. Igiena? Ca în multe locuri din România: soarele, praful străzii, muștele, bacterii și virusuri de tot felul se așază liniștite pe carne, dar atâta vreme cât există oameni care cumpără, vor exista și oameni care să vândă așa.

Legumele sunt unele producție locală (am văzut, la peste 3000m altitudine, terenuri cultivate și sere), altele aduse din restul Chinei. Poate recunoști ce ai în farfurie când mergi la un restaurant chinezesc, însă eu îți mărturisesc că mâncarea pe care am mâncat-o în China și Tibet nu seamănă deloc cu ce am mâncat în restaurantele chinezești din Europa.

Un tată tibetan interacționează, în pauzele dintre doi clienți, cu copilul care își face temele alături. Un mod de a asigura echilibrul între muncă și familie, ar spune un angajat român. Acceptă să fie fotografiați și privesc direct în aparat, cu expresii sigure și demne, care mă impresionează.

Phurbu îmi va explica mai târziu că, pentru tibetani, școala are o importanță foarte mare: e șansa copiilor lor la o viață mai bună.

Îmi amintesc de generațiile postbelice din România, pe care le-am studiat în vederea susținerii tezei de doctorat: încredere similară în școală; însă n-am întâlnit tați români care să-mi relateze că au supravegheat temele copiilor, aceasta era atribuție exclusivă a mamelor și, de multe ori, inițiativă a mamelor împotriva opiniei tatălui.

O mamă tibetană vinde… bani. Nu știu dacă e legal sau nu, însă nu mi se pare că s-ar ascunde.

Atelier de croitorie. De lux, presupun, comparând vestimentația femeilor pe care le văd pe stradă cu ce văd aici. Puține cliente.

Și magazine de tip european, nord-american… Nu așteptam asta, însă descopăr că Tibetul e puternic penetrat de ceea ce numim ”globalizare”.

Marius își cumpără pălărie Made in Tibet. Din fetru, cred că s-ar spune în România. E tare chipeș 🙂 cu ea. Eu mă mulțumesc cu două de soare; pe una am purtat-o toată vara, pe cealaltă am cam dat banii degeaba, cum facem de multe ori în călătorii. Negociem, dar tibetanii nu mai sunt atât de deschiși la negociere cum au fost chinezii în Beijing.

Între timp, ceilalți din grup s-au risipit, care pe unde a văzut ceva ce i-a trezit interesul. El vrea să continue explorarea pieței. Eu vreau să merg la Potala. Vizita grupului e programată pentru a doua zi, însă vreau să-mi ofer timp pentru a trăi plenar emoția primei întâlniri și a explora tot ce pot explora în exterior, ca să nu repet frustrările de la Orașul Interzis.

Pe drum, budismul e la el acasă:

Îmi programez întoarcerea la hotel: acesta va fi mijlocul de transport; ecologic și social-orientat (oamenii aceștia câștigă și ei ceva bănuți).

Ajung într-o laterală a palatului, văd un punct de control și presupun că trebuie să fie una dintre intrările în curte/grădină. Oamenii trec pe acolo, deși e trecut de 6 seara. ”Pot?”, întreb, și mi se răspunde printr-un semn: ”Treci”. Pun rucsacul pe banda de control, îl iau… parcă s-a petrecut totul prea ușor pentru un mare muzeu… Aveam să descopăr mai târziu că, de fapt, era doar unul dintre punctele de control pentru intrarea/ieșirea din piața palatului. O piață foarte îngrijită, dar și cu mesaj politic foarte clar:

Care nu-i oprește deloc pe oameni să se bucure cât se poate de liber:

Punctul de control prin care tocmai am trecut mă lasă să intru pe o stradă laterală.

Am palatul în stânga și îl văd din unghiuri rareori fotografiate. Mă surprind formele geometrice: ziduri în formă de trunchi de piramidă și ferestre în formă de trapez. Mă surprind treptele, foarte numeroase, pe care le interpretez rapid, în contextul a ceea ce știu despre budism, ca pe un simbol al transformării și creșterii către cunoaștere și înțelepciune, empatie și compasiune, putere și protecție, pricipalele trei valori budiste, pe care le poți identifica în diferitele imagini ale lui Buddha; aveam să citesc ulterior că, de fapt, scările au aici o funcție foarte pragmatică: întăresc rezistența construcției, împiedicând alunecările de teren.

Identific ușor cele trei ”zone”: palatul alb, în care se desfășura – îndeosebi iarna – viața de fiecare zi a lui Dalai Lama și a celorlalți trăitori în palat (în tradiția budist-tibetană, albul e simbolul deschiderii către oamenii în suferință și al compasiunii); palatul roșu, care adăpostește stupas funerare (monumente, morminte) ale mai multor Dalai Lama (roșul este simbolul cunoașterii și puterii protectoare); palatul galben, care adăpostește ceea ce am putea numi mănăstirea/capela personală a lui Dalai Lama (galbenul simbolizează înțelepciunea, compasiunea și puterea supreme, pe care doar un Buddha le poate atinge).

În dreapta, găsesc câteva magazine mici, combinație între magazinul de cartier, pentru localnici, și boutique-ul de suveniruri, pentru turiști. Fizic vorbind, ceea ce a fost până în 1959, iar pentru unii mai este încă, simbolul cel mai înalt al budismului și viețile de fiecare zi ale oamenilor stau alături, separate printr-o stradă îngustă, un zid și înălțimea unui munte. În sociologie, această distribuție spațială e numită morfologie socială și spune multe despre natura relațiilor pe care le facilitează sau, dimpotrivă, le descurajează între oameni.

Un templu mic, chiar la poalele palatului. Intru, cu aceeași pioșenie cu care intru într-o biserică creștină – două zile mai târziu, într-o mânăstire, Marius rezuma excelent sentimentul: ”Când intru, îmi vine să mă închin”. Un călugăr iese dintr-o încăpere vecină, mă privește și nu citesc în ochii lui niciun dram de bunăvoință ori încredere. Mă observă cu coada ochiului: curiozitate? supraveghere? Câțiva localnici intră și pun în mișcare o chos kyi’khor lo (roata transformării) imensă, cea mai mare din câte am văzut. Când mă privesc, văd în ochii lor aceleași expresii mai curând suspicioase decât primitoare. Nicio deosebire între oamenii aceștia și mulți preoți și credincioși ortodocși: credința lor e orientată către obiectele de cult și ritualuri, înainte de a fi orientată și deschisă către oameni, viață, lume, univers. Orientare și deschidere care, pentru mine, constituie esența însăși a spiritualității. Aveam să întâlnesc în zilele următoare mulți călugări cu aceeași atitudine. Am încercat să întreb și nu am găsit vorbitori de limbă engleză, nici franceză (cu româna n-am încercat 🙂 ) și nici nu am văzut deschidere către comunicare umană printr-o privire, printr-un zâmbet. Eram, evident, ”străinul”, străină de viețile lor, de cultura lor, de religia lor: fără nicio semnificație pentru ei? potențială sursă a unui rău în fața căruia se protejau? Acceptau prezența mea ca prezență și atât, își vedeau de rutinele lor: let it be, let it go, traduc această atitudine în engleză promotorii mindfulness.

Aleg aleea care urmează zidurile palatului, prin spatele lui.

În dreapta, un parc. La 3500m altitudine, vegetația arată ca la noi, la 500m.

În stânga, un zid înalt, gros, în spatele căruia se înalță Muntele Roșu și, pe coama lui, palatul.

Pare un alt – și un alt fel de – oraș interzis. Ca și Vaticanul. Ca și Meteora. Citadele ale unor Aleși – de Dumnezeu? de conjuncturile politice? de convențiile sociale? – care, prin faptul/credința că sunt Aleși, își legitimează statutele și rolurile sociale de decizie-influență și își marchează/protejează acele statute prin ziduri, palate și, acolo unde e posibil, prin elemente naturale (înălțimi, ape, păduri…). Desigur, situarea aceasta are de obicei și un rol militar: în caz de război, dușmanul învinge atunci când cucerește simbolurile puterii politice, așa că acestea trebuie foarte bine apărate.

Simbolurile marchează semnificațiile religioase ale locului. Și îndepărtează atenția de la ideea de zid care separă, desparte.

Puțini oameni sunt aici, la ora aceasta de seară, ca să învârtească chos kyi’khor lo  (roata transformării) și să-și înalțe astfel mintea către înțelepciunea unui Buddha. Iar când îi vezi, de piatră să fii și tot te cuprinde compasiunea.

Toți vin din direcția opusă celei din care vin eu și îmi dau seama că nu respect preceptele budiste: dacă vreau să acționez chos kyi’khor lo (roata transformării), ar fi trebuit să fac ocolul palatului în sensul acelor de ceasornic. Învățătură de minte, data viitoare nu mai intru pe prima poartă care-mi iese-n cale! 🙂

Ochiul sociologului, gândurile interogative și umorul spontan nu diminuează emoțiile cu care am venit, sunt ca Alice în Țara Minunilor, curioasă, entuziasmată, cu toate simțurile deschise, cu toți porii sensibilității deschiși…

De ce are Potala o astfel de putere asupra emoțiilor mele?

”Dacă te mai duci o dată, te convertești la budism”, mi-a spus cineva la întoarcere. E opinia comună a celor care știu prea superficial, prea puțin sau mai nimic despre budism. Nu, nu mă interesează budismul ca religie. Primul meu contact cu budismul a fost ca studentă a Facultății de Filosofie și l-am privit întotdeauna ca pe o filosofie, nu ca pe o religie. De altfel, toate marile sisteme spirituale s-au născut ca răspuns la nevoia oamenilor de a înțelege lumea în care trăiesc și propria viață. Atât cât știu eu, toate conțin o ontologie, adică o explicație cu privire la apariția elementelor observabile ale universului (cer/aer, pământ, apă, foc, metale, plante, animale, oameni…) și la modul în care aceste elemente funcționează, interacționează, se ordonează, se domină, se supun…, o gnoseologie, adică un ansamblu de răspunsuri la întrebarea dacă omul poate cunoaște și înțelege modul în care sunt alcătuite și funcționează elementele universului, și o morală, un ghid de comportament pentru oameni în relațiile lor cu diferitele elemente ale universului, implicit cu alți oameni și cu ei înșiși, ca elemente ale universului. Dimensiunea religioasă a fiecărui sistem spiritual, conținând ritualuri specifice și un sistem de dogme (asumpții considerate adevăruri absolute și acceptate ca atare), s-a dezvoltat în strânsă legătură cu dimensiunea cognitiv-practică (filosofică), dar nu se identifică cu ea. Budismul conține și el toate acestea: și ontologie, și gnoseologie, și morală, și religie. Însă contextele socio-politice ale ultimei jumătăți de secol au făcut ca el să fie promovat în lumea științifică și printre profesioniștii focalizați pe dezvoltare umană (educație, dezvoltare personală, coaching) și alinarea suferinței (medicină, psihoterapie) din  America de Nord și Europa mai ales în dimensiunea sa cognitiv-practică, cu un accent foarte mare pe ghidul de acțiune care îi ajută pe oameni să gestioneze mai bine, prin autoobservare atentă și dezvoltarea capabilităților și competențelor lor, suferința proprie și suferințele celorlalți. Cu cât urmăresc mai atent modul în care Dalai Lama de astăzi prezintă budismul, cu atât mai mult îmi apare acesta nu ca o religie, ci ca un ghid pentru viață, care are foarte multe în comun cu gândirea științifică (în primul rând atitudinea interogativă și investigația atentă, opuse credinței întemeiate pe asumpții acceptate ca atare sau susținute ignorând capcanele gândirii de tipul confirmation bias, motivated reasoning etc.). În ce privește religia, împărtășesc convingerea exprimată explicit de Dalai Lama: cred că e bine ca fiecare să-și păstreze credința pe care a primit-o de la părinți, bunici sau alții semnificativi care i-au ghidat primii pași pe acest tărâm, al credinței.

Filosoful (philos= iubitor, sophia=înțelepciune) din mine e fascinat nu de dimensiunea religioasă a budismului (dogme și ritualuri), ci de ghidul de acțiune eficace pe care îl conține și pe care eu l-am sintetizat astfel:

Mă fascinează Potala nu pentru semnificațiile lui religioase (de altfel, nu e nici templu, nici mânăstire, deși mulți dintre vizitatori se poartă ca și cum ar fi), ci pentru complexitatea pe care o înmagazinează: spațiu în care au dospit și au crescut unul dintre cele mai cunoscute sisteme spirituale din lume și una dintre mințile cele mai luminate ale zilelor noastre, Dalai Lama; muzeu de istorie politică și de istorie a religiilor, purtând amprentele multor secole de viață umană într-un spațiu specific, foarte diferit de acelea pe care le-am văzut până acum; muzeu de artă, care conține ce a produs mai bun creativitatea tibetană în materie de arhitectură, sculptură, pictură, tapițerie, design interior…

Aș fotografia și filma tot. Fiecare unghi, fiecare zoom îmi pare a aduce ceva special.

O altă tânără vrea să facă o fotografie cu mine. Dincolo de orice altă speculație asupra motivelor, am, fără îndoială, ceva foarte special: aici și acum, sunt singurul non-tibetan și non-chinez și, în plus, e în tot corpul meu atâta deschidere și atâta minunare, că oricine poate veni către mine fără nicio temere.

Trec pe lângă trei stupas, cu siguranță au o semnificație aparte dacă se află aici, însă nu am pe cine să întreb.

Închei ocolul palatului cu o imagine care mă readuce la ideea ”orașului interzis” și segregărilor sociale: de o parte, impresionantul palat care adăpostea, prin pantele lui abrupte și zidurile lui groase, puterea politico-religioasă,

de cealaltă parte, viața obișnuită de fiecare zi a oamenilor ”simpli” care trăiesc în afara lui.

Peste drum, o altă stupa. View point s-ar numi în ghidurile turistice: un loc de unde palatul se vede foarte bine și se obțin cunoscutele fotografii panoramice. Ezit dacă să urc sau nu. Am mers mult pe jos, se apropie noaptea și nu sunt mare amatoare de fotografii pe care le pot găsi pe internet… Urc, totuși. Iar acolo …

Nu știu ce m-a împins să le vorbesc. Nu știu ce m-a împins să-i rog să facă o fotografie cu mine. Probabil deschiderea și minunarea care curgeau prin și din toată ființa mea. Însă simplitatea, liniștea și căldura cu care m-au privit și cu care m-au luat de mână, amândoi, îmbrățișarea în care am simțit că mă cuprind doar prin strângerea aceea caldă a mâinilor… Atunci și acolo, în acea îmbrățișare caldă și liniștită, fără cuvinte și acorporală, am simțit cu adevărat ce înseamnă spiritualitatea.

După costume, erau de etnie mongolă, nu tibetană, avea să-mi spună, a doua zi, ghidul. O gândisem și eu, privindu-le fețele. Însă prea puțin contează etnia aici, ceea ce contează e sensul acesta profund al iubirii, care nu te închide în relația cu celălalt, oricât de ”personal” ar fi momentul pe care îl trăiți, ci te deschide către alte ființe umane, cu simplitate, naturalețe, liniște, căldură umană… într-o îmbrățișare fără trupuri și fără alt gând decât ”sunt aici ca să-ți ofer ceva de care ai tu nevoie”. Nicio practică numită ”spirituală” – nici rugăciunea, nici meditația, nici yoga, nici lectura cărților de căpătâi ale diferitelor sisteme spirituale, nici retreat-urile, conferințele și conversațiile directe cu preoți, călugări, yogini, episcopi, mitropoliți, cardinali ori purtători ai titlului lama  – nu face din tine o persoană spirituală, dacă nu reușești această deschidere.

Am vizitat în următoarele două zile interiorul palatului Potala, templul Jokhang și cele mai importante două mănăstiri: Drepung și Sera. Iar pe drumul către Everest, în Tibetul profund, cum îmi place mie să spun, am mai vizitat câteva.

Câtă spiritualitate am simțit? Exact atâta câtă simt în oricare alt spațiu similar, unde frumusețea naturii se împletește cu liniștea și ordinea și cu multă-multă artă: arhitectură sofisticată, pictură, sculptură, tapițerie…

Dincolo de coridoarele și intrările înguste, unele foarte modeste, altele înfrumusețate prin picturi multicolore,

Potala mi se dezvăluie ca echivalentul tibetan al Vaticanului: foarte multă valoare materială înmagazinată în statui de dimensiuni uriașe, mult aur, multe pietre prețioase; multă inteligență, multă creativitate și multă muncă înmagazinate în arhitectură, construcție, fresce, design interior, țesături, mandale sofisticate și uriașe… Fotografiile sunt interzise în interior, iar lumina e prea slabă pentru o fotografie acceptabilă, dar poți găsi câteva pe internet.

Vezi imagini și detalii despre Potala, în acest film.

De unde provin materiile prime pentru toate aceste bogății? – îl întreb pe Phurbu. ”Din munții noștri”, vine, imediat,  răspunsul. Bogățiile naturale ale Tibetului au fost protejate de-a lungul secolelor prin calitatea de  ”munte sacru” atribuită multor munți. Înțeleg acum foarte bine și interesul chinezilor, și interesul englezilor, și, foarte probabil, interesele altora, pentru această zonă și pentru conducătorii ei religioși, spun. ”Dacă mai vorbești despre asta, îmi faci rău și mie, și îți faci rău și ție”, îmi spune scurt Phurbu.

Interiorul palatului Potala e, pentru mine, un fabulos muzeu de artă și de istorie – care , categoric, merită vizitat în această calitate, de muzeu de artă și de istorie; ar merita să petreci acolo zile în șir, studiind atent fiecare din cele… mult peste 1000 încăperi; ai nevoie de permis special pentru asta, pentru că, din rațiuni legate de ventilație și de spațiile foarte înguste de mișcare, vizitarea e limitată la un număr maxim de vizitatori pe zi, iar durata vizitei e și ea limitată, trebuie să ieși musai la ora la care ți s-a spus.

Oarecum ironic, acest spațiu al puterii politico-religioase e și o dovadă care susține ideea budistă de impermanență: nimic nu e veșnic, roata timpului se învârtește continuu, așa cum amintesc svasticile pe care le poți vedea în timpul vizitei; da, pentru cei care nu știu, svastica a fost ”furată” de naziști și are această semnificație, a impermanenței; înclin să cred că n-au știut ce înseamnă, am mari îndoieli că, dacă ar fi știut, ar mai fi adoptat-o ca simbol.

În încăperea care ne este prezentată ca găzduindu-l cândva pe actualul Dalai Lama

și în fața tronului său de la templul Jokhang (considerat cel mai important pentru budiști),

îmi trece prin minte, rapid, că – dincolo de orice controversă politică și morală – ocupația chineză dublată de interesul occidental pentru Tibet (bogățiile Tibetului) a fost o șansă istorică și pentru budism, și pentru știința occidentală. L-a obligat pe Dalai Lama să evadeze nu doar dintr-un teritoriu fizic și socio-politic, ci și dintr-un teritoriu intelectual. L-a adus într-un contact substanțial cu alte filosofii, cu alte religii și cu științele occidentale. L-a eliberat din constrângerile poziției politice. I-a deschis drumul către gândire liberă, către informație de primă mână pentru această gândire liberă și pentru întâlnirea cu parteneri de dialog de nivelul cel mai înalt. Greu de spus dacă, rămânând în Tibetul autonom, între aceste ziduri groase, ar fi gândit așa cum gândește astăzi. Greu de spus dacă, fără Dalai Lama în exil, psihologia, psihoterapia, medicina, educația… occidentale ar fi descoperit resursele conținute în filosofia budistă și le-ar fi folosit cu beneficiile cu care sunt acestea folosite acum.

Toate sistemele spirituale pun iubirea în centrul valorilor pe care le promovează, iar budismul tibetan nu face excepție de la această ”regulă”, pe care o promovează și creștinismul nostru, fie el ortodox, catolic, ori neoprotestant. Însă câți dintre noi, oameni care simțim nevoia să dăm și o dimensiune spirituală vieților noastre, pătrundem cu adevărat sensul profund al iubirii ce face din noi ființe autentic spirituale?

Eu am descoperit, o dată în plus, sensul acestei iubiri în Tibet. Nu în vreun spirit special al locului, nici în palatul Potala, nici în temple și mănăstiri, nici în înțelepciunea vreunui călugăr, ci în îmbrățișarea acorporală, simplă, caldă, liniștită, în care am intrat spontan cu doi tineri necunoscuți, care au ales acest loc ca să-și unească iubirile, pe care nu i-am întrebat cine sunt, cum îi cheamă și de unde vin și care nu m-au întrebat cine sunt, cum mă cheamă și de unde vin. Foarte probabil, nu ne vom revedea niciodată, întâlnirea noastră a fost de la început supusă impermanenței. Ce ne va rămâne pentru toată viața e o atitudine-îmbrățișare. Acea atitudine-îmbrățișare care se află la originea cunoașterii-ce-conduce-la-înțelepciune. Acea atitudine-îmbrățișare care se află la originea empatiei-ce-conduce-la-compasiune, începând cu cei foarte apropiați, dar nu doar pentru cei foarte apropiați. Acea atitudine-îmbrățișare care se află la originea puterii-ce-conduce-la-protecție-și-sprijin, acordate începând cu cei foarte apropiați, dar nu doar celor care ne sunt foarte apropiați.

De această atitudine-îmbrățișare simplă, caldă, liniștită, acorporală care definește spiritualitatea profundă îți doresc să te bucuri și tu de aici înainte, cititorule!

Și te rog să primești această floare rară: singura pe care am descoperit-o între zidurile de la Potala.