Cum îl văd eu pe Dumnezeu

04.11.2012

Publicat în Catchy.

Nu fac un exerciţiu de prozelitism. Nici unul de ateism. Combin doar o poveste personală cu câteva rezultate de cercetare ştiinţifică.

Eu trăiesc intoleranța din ambele direcții. Nu sunt „pupătoare de moaște”. Intru ocazional în biserici și rareori mă simt aproape de Dumnezeu acolo. Am însă un raport constant cu credința și „conversații” imaginare cotidiene cu Dumnezeu, iar aceste conversații mă ajută să-mi alimentez recunoștința pentru ce am / primesc / reușesc, să-mi păstrez focalizarea pe ce vreau să reușesc, să-mi recunosc greșelile și să caut să le repar, atât cât pot. De foarte multe ori „pupătorii de moaște” se consideră superiori și își manifestă credința sugerând, ori spunându-mi direct, că n-aș fi la înălțimea acelui ceva special pe care ei îl au și care mie, vezi Doamne, mi-ar lipsi. Și insistă să mă aducă „pe drumul bun” – care e, musai, drumul lor! Iar „ne-pupătorii de moaște” insistă să mă convingă că a crede în Dumnezeu înseamnă musai a crede teoriile creaționiste așa cum sunt descrise în Biblie, iar asta nu se împacă defel cu încrederea în cercetarea științifică, pentru care eu pledez constant. Altfel spus, aș fi „incompletă” și din perspectiva „pupătorilor de moaște”, și din perspectiva celorlalți.

Am scris o primă formă a acestui articol cu patru ani în urmă, provocată de un link promovat atunci pe Google : « De ce există Dumnezeu (…) Dovezi clare pentru concluzii bune ». Îl reiau, pentru că un studiu ştiinţific recent vine în sprijinul celor scrise de mine atunci.

Gândul că Dumnezeu te va pedepsi sau te va părăsi contribuie la diminuarea bunăstării şi comportamentelor tale prosociale, ne avertizează cercetătorii. Altfel spus, frica de Dumnezeu are mai curând efecte negative asupra calităţii de ansamblu a vieţii tale.

Dimpotrivă, încrederea că Cineva-Acolo-Sus te iubeşte îţi creşte şansele de reuşită, dacă te stimulează să te mobilizezi tu însuţi ca să realizezi ceea ce doreşti, iar cei din jur ştiu că pot conta pe cuvântul tău. Aşa scria, cu un secol în urmă, sociologul german Max Weber în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” – o carte care a fost tradusă şi în limba română şi care ne poate ajuta să înţelegem mai bine legătura dintre credinţă şi ceea ce numim astăzi carieră reuşită, leadership, avere.

Întrebarea dacă există Dumnezeu m-a urmărit în adolescenţă şi prima tinereţe. M-a condus către o lucrare de licenţă în Filosofie şi Istorie, despre originile creştinismului românesc, (des)calificată atunci (în 1982) de unul dintre profesorii mei drept „mistică”, pentru că cita, printre altele, lucrări ale lui Mircea Eliade, care tocmai fusese mazilit din cultura socialistă, şi studii publicate în reviste ale unor institutii religioase – autorii erau istorici şi lingvişti reputaţi, dar ce importanţă avea? Membrii comisiei au rămas  ferm la evaluarea lor inițială (nota maximă plus recomandarea rarissimă atunci de a transforma lucrarea într-o carte), dar, ca să nu aibă nimeni de suferit, a trebuit să refac introducerea, inserând un citat ales de coordonatorul meu din scrierile Tovarăşului (Nicolae Ceaușescu). Interesant e că, după căderea regimului comunist, mi s-a reproşat adesea că aş fi… atee! Se pare că-mi lipseşte instinctul orientării „corecte politic” şi că am, dimpotrivă, o înclinaţie specială către a mă situa împotriva curentului, pentru că am auzit de multe ori în viaţă acuzaţii care se anulau una pe alta: am fost „mistică” atunci când era apreciat ateismul şi „atee” când a devenit de bon ton să fii mistic; prea raţională pentru unii, prea sensibilă pentru alţii; când prea lucidă, când prea visătoare; ba prea intelectuală (teoretician), ba prea pragmatică… Mintea mea are nevoie de echilibru şi nu ştiu să fi urmat vreodată clişeele şi isteriile colective. Politicile care văd o singură direcţie (sau niciuna), mòdele intelectuale, curentele puternice de opinie, sloganurile strigate de mulţimi, clişeele din literatura de dezvoltare personală sau din psihologia „de coafor”, cum o numeşte un amic, sau „de televizor”, cum îi spun eu… toate acestea mă sperie şi îmi provoacă o reacţie de autoprotecţie. Nu îmbrăţişez spontan cauzele, ideile, lecturile şi personalităţile momentului. Nu accept numai argumentele pro sau contra, cu oricâtă pasiune şi oricâte citate celebre ar fi susţinute. Oricare ar fi ideea de plecare şi oricine ar avansa-o, eu îmi pun întrebări, caut şi contraargumente şi idei alternative.

Totuşi, la un moment dat, pe care nu l-aş putea plasa foarte precis în timp, am renunţat să mă mai întreb dacă Dumnezeu există sau nu. Ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu, Dumnezeul meu a devenit „un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”.

Găsesc că, intelectual vorbind, căutarea răspunsului e un exerciţiu foarte util în prima tinereţe, pentru că dezvoltă pasiunea pentru cunoaştere, structurile gândirii şi imaginaţiei şi comportamentul moral. Util, poate, şi la senectute, pentru păstrarea vitalităţii mentale – deşi, când ne îndreptăm spre apus, poate că ar fi mai liniştitor să acceptăm pur şi simplu că Ceva-dincolo-de-viaţa-aceasta există, pentru a face mai uşoară ideea schimbării ei cu o alta, fie ea o re-întrupare pământeană ori o existenţă spirituală des-trupată…

Sub aspect pragmatic însă, nu ai nevoie de întrebare şi de raţionamente lungi şi sofisticate, ai nevoie doar de credinţa simplă. Acesta este sensul pe care îl atribui eu, acum, frazei „Crede şi nu cerceta”, pe seama căreia m-am contrazis îndelung în anii de liceu şi cu profesorul de filosofie, şi cu gazda mea de atunci, preot (ducând, în dialogul cu fiecare, contraargumente din dialogul cu celălalt, așa cum fac toți adolescenții interogativi). În înţelegerea mea de acum, „Crede şi nu cerceta” se referă nu la credinţa asociată ignoranţei şi supunerii oarbe, ci la credinţa asociată conştiinţei lucide că, în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu, întrebarea şi cercetarea nu pot ajunge niciodată la «Dovezi clare pentru concluzii bune», cum promitea site-ul care m-a provocat să scriu, şi nu aduc un plus de valoare în acţiunile noastre practice.

În viaţa noastră cotidiană, Dumnezeu există în măsura şi în ipostazele în care avem nevoie de El, iar fiecare crede în Dumnezeul de care are nevoie.

Unii au nevoie să trăiască „cu frica lui Dumnezeu” pentru a evita greşelile majore, aşa cum au nevoie de penitenţe mântuitoare pentru a se elibera de sentimentul vinovăţiei; şi, de multe ori, după perioada de penitenţă o iau de la capăt, repetând aceleaşi păcate, cu gândul că alte penitenţe îi vor mântui. Sub acest aspect, eu nu am nevoie de Dumnezeu, am avut de puţine ori în viaţă. Nu pentru că nu aş greşi niciodată – aş vrea să pot! –, greşesc adesea, uneori chiar cu ştiinţă: sunt fiinţă umană şi nu-mi pot inhiba toate nevoile şi dorinţele umane, iar uneori nici impulsurile ce pot provoca o suferinţă. Dar mă străduiesc să țin în frâu aceste impulsuri și, atunci când cad în păcat, să repar consecințele, atât cât pot. Iar de cele mai multe ori reuşesc fără să cer ajutorul unui Dumnezeu-distribuitor-de-pedepse-şi-recompense. Pentru mine, acest Dumnezeu nu există, nu vreau şi nici nu cred că ar vrea el însuşi să existe. El a decis să nu ne creeze îngeri și, din câte știu, majoritatea sfinților au păcătuit ani de zile; calitatea de sfinți au dobândit-o nu prin absența păcatului, ci prin strădania lor perseverentă (uneori reușită, alteori nereușită) de a nu se lăsa dominați de păcat.

Nu cred că Dumnezeul punitiv poate fi de ajutor oricui şi oricând. Am cunoscut oameni împinşi şi mai adânc în depresie de discursurile normative şi ameninţătoare ale unor preoţi, comuni sau vestiţi. Femei care se autoflagelau de ani, pentru a se elibera de sentimentele de vinovăţie pentru întreruperi de sarcină. Soţii care îşi asumau teroarea unor mariaje pline de violenţe şi umilinţe, considerând fie că aceasta este noţiunea creştină de Iubire, fie că plătesc astfel pentru neputinţa lor de a fi soţiile propovăduite de Biserică, ori chiar pentru păcatul originar al Evei. Bărbaţi bolnavi sau în vârstă care, în spaima plecării definitive, căutau cu disperare penitenţe eficace, modalităţi de a plăti pentru păcatele comise, agravându-şi astfel fragilitatea fizică şi psihică… În toate categoriile sociale, de la agricultori şi muncitori calificaţi, la profesori universitari, medici, avocaţi, ori oameni de afaceri, Dumnezeul unor preoţi poate face mult bine, dar poate face şi mult rău. Cred că îi putem ajuta pe semenii noştri nu propovăduind un Dumnezeu anume, al nostru, ci ajutându-i să-şi descopere, să-şi creeze şi recreeze propriul Dumnezeu. Îl pot numi Buddha, Allah, conştiinţă, oricum… Important e să simtă că, atunci când îl invocă, devin mai echilibraţi, mai puternici, mai capabili să-şi ia în stăpânire viaţa şi mai deschişi către a face ceva şi pentru binele altora.

Eu cred într-un Dumnezeu pe care îl simt alături ca pe un ghid discret, un suport şi un corector din mers al greşelilor mele. Un fel de alter ego (nu spunem că ne-a creat „după chipul și asemănarea Lui” și că Duhul Sfânt se află în fiecare dintre noi?) sau un coach nevăzut, a cărei simplă prezenţă simbolică îmi stimulează întrebările cu privire la binele şi răul pe care le fac sau gândesc, şi care mă ajută astfel să decid în situaţii dilematice. O forţă pe care o caut uneori privind la Cer, ca să simt sau să-mi amintesc că se află în mine. Nu-i cer să mă ajute să ating un interes concret hic et nunc. Nu-i cer să semnez un contract mâine, nici bani, nici succes etc. Mă rog doar să pot obţine tot ce şi atât cât îmi trebuie ca să fac eu ce am de făcut bun în viaţa aceasta.

Îl consider co-responsabil pentru rezultatele acţiunilor mele, pentru viaţa mea. Și uneori am cu El conversații în care îi spun explicit aceasta. La urma urmei, eu nu-mi aduc aminte să-I fi cerut să vin pe lumea aceasta, dacă sunt aici e numai pentru că aşa a fost voia Lui, iar dacă a hotărât să mă aducă pe lume, are şi o responsabilitate în ce mă priveşte. Eu fac ce ştiu şi ce pot să fac mai bun, nu stau cu braţele încrucişate şi nici nu fac economie de gândire la a judeca dacă ce fac e bine sau rău, dar consecinţele, rezultatele, nu depind numai de ce fac sau nu fac eu.

Uneori am nevoie de Dumnezeu ca factor de încredere şi echilibru. N-am avut niciodată puterea nici să fac compromisuri cu valorile, nici să intru pe fereastră dacă sunt dată afară pe uşă, nici să „lupt”, iar în lumea noastră oamenii ca mine sunt foarte fragili. Spun în fiecare zi „Facă-se voia Ta”, uneori cu ton de „Ai grijă, eu am facut tot ce am ştiut să fac, de aici încolo e responsabilitatea Ta”, şi merg mai departe cu doza funcţională de încredere şi echilibru de care am nevoie.

Nu îmi trebuie probe istorice şi argumente raţionale pentru a dovedi existenţa acestui Dumnezeu ; pur şi simplu am nevoie să existe, iar El există pentru mine. Şi nu mă simt vinovată de blasfemie sau erezie atâta vreme cât aceia care cred într-un alt fel de Dumnezeu, sau Dumnezei, nu pot dovedi că viziunea lor e indubitabilă.

În opinia mea, orice credinţă e adevărată dacă te determină să devii astăzi mai bun/ă decât ai fost ieri şi e falsă dacă se rezumă la declaraţii, ritualuri, rugăciuni şi penitenţe conjuncturale, ghidate de un interes personal oarecare, fie el şi interesul de a fi pe placul lui Dumnezeu.

A căuta să devii mai bun îmi pare a constitui esenţa oricărei credinţe, oricum s-ar numi cel căruia i te închini. Iar victoria asupra propriilor limite îmi pare a fi cea mai însemnată şi mai gratificantă victorie pe care o putem obţine în viaţa aceasta. Cred că aici se află sensul umilinţei şi iertării creştine. Recunoscându-ne vina şi rugând un semen să ne ierte, ne umilim nu în faţa celuilalt, ci în faţa propriilor noastre ambiţii, orgolii, vanităţi, prejudecăţi, pe care, prin umilinţă, reuşim să le învingem.

Abordez adesea, cu oamenii care vin în programele de dezvoltare integrată pe care le ofer, tema credinței, atunci când ei sunt deschiși la aceasta, pentru că ea (credința) poate fi o resursă de mare ajutor în viață, ori poate fi, dimpotrivă, un „cal troian” atunci când devine „spiritual bypassing” (fugă de confruntarea cu propria responsabilitate și propriile acțiuni în gestionarea dificultăților).

*****

Despre „calul troian” din tine poți citi aici: Învățarea din experiență și caii troieni din tine

Despre bypassing-ul spiritual (fuga de confruntarea cu propria responsabilitate și propriile acțiuni în gestionarea dificultăților, ascunzându-te în credință) poți citi aici: Spiritual Bypassing: When Spirituality Disconnects Us from What Really

*****

2014 – Papa Francisc vine cu o schimbare radicală de discurs al Bisericii:

“Through humility, soul searching, and prayerful contemplation we have gained a new understanding of certain dogmas. The church no longer believes in a literal hell where people suffer. This doctrine is incompatible with the infinite love of God. God is not a judge but a friend and a lover of humanity. God seeks not to condemn but only to embrace. Like the fable of Adam and Eve, we see hell as a literary device. Hell is merely a metaphor for the isolated soul, which like all souls ultimately will be united in love with God.”

“All religions are true, because they are true in the hearts of all those who believe in them. What other kind of truth is there?”

“God is changing and evolving as we are, For God lives in us and in our hearts. When we spread love and kindness in the world, we touch our own divinity and recognize it. The Bible is a beautiful holy book, but like all great and ancient works, some passages are outdated. Some even call for intolerance or judgement. The time has come to see these verses as later interpolations, contrary to the message of love and truth, which otherwise radiates through scripture.”