Emotivi şi sensibili sau echilibraţi şi puternici – toţi putem trece prin episoade depresive !

09.21.2010

Nu cred că există vreun contemporan care trăieşte în lumea urbană post-industrială – şi mai ales post-comunistă – pe care să-l ocolească riscul depresiei. Nici pe mine nu m-a ocolit şi nu mi-e ruşine, nici teamă să o spun. Scriu acest eseu pentru aceia care se tem să (îşi) recunoască atunci când ei înşişi ori apropiaţi ai lor au o astfel de problemă.

Iată de ce e important – e crucial! – să nu aștepți: mergi la medic la primele semne!

E o durere, un ansamblu de simptome, un instrument de apărare. Ca o durere de dinți, de exemplu. Sau ca una de rinichi, de coloană etc. Te atenţionează că ceva nu funcţionează natural şi că ai nevoie să iei măsuri, pentru că, dacă vei continua să trăieşti ca şi până atunci, pot apărea complicaţii. Are, altfel spus, o funcţie pozitivă în ansamblul vieţii tale : dacă ai fi lipsit/ă de sensibilitatea la durere, viaţa ta ar fi mult mai scurtă, pentru că nu ai avea nicio posibilitate să te aperi împotriva infecţiilor sau disfuncţiilor interne şi externe.

Ceea ce deosebeşte o depresie de alte dureri este faptul că îţi comunică o „infecţie” sau disfuncţie în raporturile tale cu lumea în care trăieşti, cu viaţa ta, în timp ce durerile obişnuite îţi transmit informaţii despre funcţionarea internă a organismului tău.

Ignorată sau nerecunoscută ca atare şi netratată la timp, ea se foloseşte de durerile organice pentru a se face auzită : cei mai mulţi oameni deprimaţi acuză şi suferă într-adevăr din cauza unei oboseli cronice sau a unor dureri în sistemul digestiv, circulator, respirator, ori osteo-articular. Iar faptul că medicii „nu le găsesc boala” (analizele de laborator, radiografiile etc. nu indică boli care să justifice intensitatea simptomelor) le agravează deprimarea – mai ales când ignoranţa îi face pe cei din jur, uneori chiar medici, să spună sau să sugereze că omul în cauză ar avea „ceva la cap”. Intri astfel într-un cerc vicios, din care nu poţi ieşi decât dacă accepţi că ceva nu funcţionează nu în organismul tău, ci în viaţa ta, în raportul tău cu lumea în care trăieşti. Şi dacă îţi tratezi depresia cu sentimentul de normalitate cu care îţi tratezi orice altă durere.

2 decembrie 2012. Descopăr, pe un site, această idee a utilităţii emoţiilor negative: „Your negative emotions are powerful guides to what needs to change in your life„. (Geoffrey James, How to Handle Negative Emotions at Work)

Nu voi relata, în acest context, povestea vreunuia dintre beneficiarii muncii mele, pentru că ar fi prea delicat. Mă voi lua pe mine ca „material didactic”, pentru că mi se pare cel mai etic mod de a transmite un mesaj pe o temă care provoacă încă – din păcate – teamă şi ruşine.

În cadrul unei conferinţe internaţionale recente, am aflat de la un expert în marketing că, dacă vrei să utilizezi un blog pentru a atrage clienţi, trebuie să povesteşti despre clienţi, nu despre tine. În ce mă priveşte, dorinţa de a transmite un mesaj util este mai puternică decât interesul comercial. Cine are într-adevăr nevoie de mine, mă caută. Şi, în ultimă analiză, nu sunt eu însămi unul dintre beneficiarii muncii mele ?

Cei din jur obişnuiesc să spună că sunt un om curajos şi puternic, raţional, echilibrat. Dar nici optimismul, nici raţiunea, nici echilibrul, nici puterea, nici curajul nu te protejează de orice : am trecut prin episoade depresive şi nu mi-e ruşine, nici teamă să o spun. Faptul că am trecut prin multe în jumătatea de secol pe care am trăit-o are şi o încărcătură pozitivă: îmi oferă experienţa şi resursele interioare pentru a-i ajuta pe alţii – dacă doresc să fie ajutaţi şi dacă, în acelaşi timp, se ajută ei înşişi. Sper ca, oricine ai fi, cititorule, să ştii să preţuieşti şi să foloseşti cu înţelepciune ce îţi ofer – pentru că nu mi-e uşor să o fac.

1. Părinţi, şcoală, iubire şi depresie

Suntem obişnuiţi să gândim că toţi oamenii care trec prin episoade depresive au o predispoziţie genetică, o „neregulă” în sistemul neuro-vegetativ, care îi condamnă la tot felul de boli psihice din copilărie până la senectute, ori măcar îşi manifestă această „înclinaţie” devreme, mai ales în adolescenţă.

Eu nu am dat niciun semn precoce al vreunei dispoziţii către tristeţe, apatie, singurătate, pesimism. În copilărie, mi se reproşa adesea că eram prea activă („băieţoi”) şi că râdeam prea mult şi din orice.

Şcoala, de care se leagă multe stări depresive ale adolescenţilor, nu a constituit pentru mine un stress deosebit. Pur şi simplu „s-a prins cartea de mine”, atât cât s-a prins, şi am avut norocul unor părinţi de la care nu am auzit niciodată ceva care să sune a obsesie a notelor mari, dar care nici n-au adoptat o atitudine laissez-faire, ori hiperprotectoare. Pe tata îl vedeam mai mult duminica, când era zi de sărbătoare pentru toată lumea: dacă nu munceau ei, nu munceam nici noi. În cursul săptămânii, mama ne spunea „Învăţaţi, că pentru voi învăţaţi” şi „Cum vă aşterneţi aşa veţi dormi” – genial mod de a trezi şi întreţine autonomia şi responsabilitatea, inventat ad hoc de o femeie pe care statutul de chiaburi al părinţilor a împiedicat-o să parcurgă mai mult de 7 clase ! Avea grijă să ne aşezăm la masă şi ne controla dacă ne facem lecţiile, iar când vedea că nu „merge”, că nu ne „ies” problemele la matematică, ori nu ştim să răspundem la întrebările altei discipline, ne trimitea afară : „Du-te şi plimbă-te sau joacă-te un pic, că după-aia o să reuşeşti” – iarăşi : genială intuiţie a igienei învăţării şi a modului în care se acordă suport emoţional sănătos unui copil ! Am conştientizat cât instinct educativ a avut abia târziu, citind pentru teza de doctorat şi străduindu-mă să devin eu însămi o mamă în acelaşi timp bună şi eficace. Iar de atunci încoace am văzut zeci, sute de mame şi taţi cu diplome de liceu sau universitare care îşi conduc copiii în linie dreaptă către stress şi depresii, cerându-le să vină continuu cu note mari, sancţionându-i, agresându-i verbal, psihic, fizic sau material, rezolvând teme în locul lor sau plătindu-i pe alţii să facă teme în locul lor – fără însă a se ocupa, acasă, de organizarea procesului de învăţare autonomă, fără a oferi suport emoţional sănătos şi în timp real…

Nu pretinsa (de către psihologii populari) absenţă a iubirii parentale, nici pretinsa (de către experţii de ocazie în educaţie) exigenţă prea mare a profesorilor generează stressul şi depresiile elevilor şi studenţilor, ci aşteptările parentale şi stilurile educative ale părinţilor. Nu aruncaţi vina pe timp şi pe serviciu : problema e una de mod de a gândi / atitudine şi de gestiune a timpului şi energiei. Lucraţi la valori şi priorităţi, lucraţi la gestiunea timpului şi la stilul educativ. Vă asigur că veţi găsi mai mult timp şi mai multă energie pentru a creşte copii mai puţin stressaţi şi mai puţin deprimaţi.

Pentru cei interesaţi : am descris în altă parte, pe larg, diferite strategii utilizate de părinţi – cu sau fără studii, cu sau fără bani mulți – pentru a stimula reuşita şcolară a copiilor, fără a le genera depresii : v. Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educaţie în societatea românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic, Iaşi, Polirom, 1998, reeditată în 2002. Unii spun că e o lectură nu doar utilă, ci şi plăcută ; cineva mi-a spus că au făcut club de lectură în familie, citind-o ca pe „un alt fel de Amintiri din copilărie „… Eu aş atenţiona că e, în acelaşi timp, foarte densă : uneori, fiecare cuvânt conţine o idee.

Nici iubirea nu mi-a provocat vreodată stări depresive. Primul bărbat de care m-am îndrăgostit „pentru toată viaţa”, în adolescenţă, s-a întâmplat să fie mai mare cu vreo 7-8 ani decât mine şi m-a părăsit pentru o colegă mai mare şi mult mai frumoasă – cel puţin aşa o vedeam eu, la vârsta la care frumuseţea fizică pare foarte importantă. Am plâns, am continuat să visez la el mulţi ani, dar n-am făcut depresii din cauza lui. Poate pentru că la vremea respectivă noi habar n-aveam că ar fi şi asta o opţiune; singura opţiune de bun simţ era să trăieşti normal mai departe şi să-l laşi şi pe cel care te-a părăsit să trăiască normal. După ani și alte iubiri, un alt băiat care m-a părăsit (pentru că – avea să-mi spună după mult timp, când am devenit prieteni buni – nu se simţea „bărbat” lângă mine) era de vârsta mea. Vreo doi ani, l-am văzut ieşind, pe rând, cu toate fetele din jurul meu, inclusiv cu prietena mea (de până atunci). Iar am plâns mult, dar tot n-am făcut vreo depresie. Eram la început de studenţie şi erau atâtea de citit, de aflat : crezi sau nu, singura mea angoasă atunci era că, după ce eu nu voi mai fi, vor apărea lucruri noi despre care eu nu voi mai avea nicio şansă să aflu. Între cei doi și după aceea, au mai venit şi plecat alţi băieţi, de care m-au legat pentru câte o vacanţă vraja muzicii şi a dansului, ori explozia hormonală care îi determină pe mulţi tineri să strige „Suntem tineri şi ne iubim, voi nu ne înţelegeţi”. Despărţirile au fost cu emoţii puternice şi lacrimi multe – care s-au şters cu timpul. Marile iubiri au venit abia după ce, într-o zi, prin anul III de facultate, am ales să devin matură : trecusem de vârsta la care se fac azi atâtea depresii „din dragoste” – să mă ierte tinerii, dar am mari bănuieli că sursele reale, profunde ale suferinţelor lor se află în alte părţi, îndeosebi în sentimentul de neîncredere în capacitatea lor reală de performanţă în rezolvarea problemelor din diferite domenii ale vieţii …

Şi totuşi : dacă nu ai fost depresiv/ă în copilărie şi adolescenţă / tinereţe nu înseamnă că eşti protejat/ă toată viaţa.

2. Conflictul între valorile personale şi valorile mediului în care trăieşti este cea mai puternică sursă a depresiilor.

Fiecare dintre noi e plural, complex. Despre mine se mai spune şi că sunt „visătoare”, „idealistă”, „sentimentală”, „prea sensibilă”. Mă identific cu idealuri şi valori, nu pot să fac nimic fără o implicare emoţională şi intelectuală foarte mare, nu pot trăi în registru dublu, spunând una şi făcând alta, nu mă pot minţi pe mine însămi. Mi se aplică foarte bine „Eu am văzut idei” şi „Câtă luciditate, atâta dramă” din Jocul ielelor al lui Camil Petrescu – care a fost, de altfel, una dintre lecturile ce m-au marcat cel mai puternic în adolescenţă. Iar toate acestea aduc, în lumea în care trăim, multe conflicte interioare profunde şi, în consecinţă, un risc de  suferinţă psihică.

Prima întâlnire cu o stare depresivă am avut-o după facultate, în primii ani de învăţământ. Scriam, într-un alt eseu, că îmi lipseşte instinctul orientării „corecte politic” şi că am, dimpotrivă, o înclinaţie specială către a mă situa „împotriva curentului”. Un sfert dintre elevii înscrişi în clasa a IX-a la liceul de construcţii unde fusesem repartizată nu ştiau să-şi scrie numele, iar un alt sfert abia silabiseau, dar după minţile celor „orientaţi” era acceptabil ca analfabetismul lor să fie acoperit cu diplome de 10 ori chiar 12 clase – acestea se petreceau la începutul anilor 1980, aşa că fenomenul diplomelor fără acoperire în cunoştinţe şi competenţe nu e deloc recent! Şi, întrucât eu încheiam în fiecare an sute de medii sub limita de promovare, am auzit de multe ori că nu înţeleg politica partidului – acuzaţie foarte gravă atunci, pentru că filosofia şi economia politică pe care le predam se confundau, după aceleaşi minţi foarte „orientate”, cu politica respectivă, iar dacă elevii nu promovau era semn că nu ştiam eu cum să-i învăţ. Am avut atâtea „inspecţii” la ore câte n-au avut toţi colegii din instituţie la un loc – a fost şansa mea de a deveni un profesor care se pregăteşte conştiincios în fiecare zi ! Am auzit de sute de ori acuzaţii că nu aş fi „înţelegătoare”, că aş fi „severă”, chiar „rea”, de la oameni care nu se sfiau deloc să primească „atenţii” ori mită pentru „bunătatea” şi „înţelegerea” lor şi pentru care noţiunile de corectitudine şi verticalitate păreau a fi dispărut din vocabular odată cu idealul care a susţinut, la origini, apariţia şi dezvoltarea şcolii. Obişnuiam să mă apăr spunând că eu am ales profesia didactică pentru că îmi doresc să contribui la alfabetizarea, nu la analfabetizarea unei naţiuni… Nu „mă dau” disidentă, nu m-am simţit niciodată astfel, mă simţeam prea „mică” şi prea neprotejată pentru lupte politice. Ce mă interesa atunci era – şi a rămas până mi-am dat demisia – să-mi fac meseria de educator cum ştiam şi puteam eu mai bine.

Plângeam mult, nu mai mâncam, nu mai dormeam, mă simţeam epuizată… şi nu vedeam nicio ieşire. Avantajul de a primi un post „sigur”, prin repartiţie guvernamentală, era plătit prin „legarea de glie” : nu te mai mişcai de acolo decât cu „pile” serioase – pe care eu n-am ştiut și n-am vrut să mi le creez niciodată. O cunoştinţă apropiată, mult mai în vârstă decât mine, mi-a povestit atunci despre psihiatrul care o ajutase după decesul soţului ei : e mult de-atunci, dar cred că se numea Cibişescu. Într-o dimineaţă, am plecat din clasă la jumătatea orei, m-am dus „glonţ” la dr. Cibişescu şi i-am spus că, dacă nu-mi dă ceva, strig în gura mare împotriva regimului. Omul, în jurul a 60 de ani cred, a zâmbit calm şi mi-a şoptit conspirativ că o personalitate cunoscută a psihiatriei vremii îşi liniştea pacienţii cu : „Las’ că-ţi dau eu certificat de nebun şi după-aia poţi să strigi ce vrei!” (povestea aceasta aveam să o aud şi mai târziu, de la unul dintre reprezentanţii fostei nomenclaturi comuniste pe care i-am intervievat – v. Despre tranziţie şi universitate, Polirom, Iaşi, pp. 93-148). Nu mi-a dat niciun certificat, nici măcar de concediu medical, m-a provocat la conversaţii lungi pe teme de filosofie şi mi-a prescris injecţii cu vitamine şi minerale – nu erau atunci nici atât de populare, nici în numeroasele formule orale actuale.

Atunci am aflat, pe pielea mea, cum se poate întâmpla ca un tratament să-ţi facă rău. Reţeta conţinea şi ceva de dormit, iar farmacista mi-a dat o variantă ce conţinea o concentraţie de câteva ori mai mare decât cea prescrisă. Am dormit câteva zile de seara până dimineaţa şi de dimineaţa până seara, până când aproape nu mă mai puteam ridica din pat, iar medicului i-a trecut prin minte să-mi ceară să mă duc la el cu medicamentele…

Tratamentul m-a ajutat să dobândesc un control mai bun asupra corpului, dar conflictul meu interior cu „sistemul” a rămas. Parţial, l-am gestionat aplicând un sfat al directorului liceului : m-am concentrat pe satisfacţiile pe care mi le aduceau elevii interesaţi să înveţe şi devenisem un fel de „fabrică” judeţeană de absolvenţi care reuşeau la facultăţile de profil (Ştiinţe Economice şi Drept), în condiţii de concurenţă foarte mare. Simultan, am încercat să caut variante de a pleca din învăţământ, iar cei care îmi erau aproape ştiu că, în disperare de cauză, voiam să mă angajez la un Centru de Librării : foarte probabil, dacă nu ar fi căzut regimul, în 1990 aş fi muncit deja într-o librărie…

Schimbările de după 1989 au constituit soluţia profundă pentru ce rămăsese nerezolvat din depresia mea: am schimbat locul de muncă (m-am titularizat la universitate) şi, o vreme, lucrurile au mers foarte bine : mă dezvoltam, făceam totul (studiu personal, cursuri, cercetare, conferinţe) cu emoţie şi cu pasiune, iar primele generaţii de studenţi la Sociologie şi la Asistenţă Socială, facultăţi reînfiinţate după 1990, au fost foarte motivate şi suficient de bine ‘mobilate’ intelectual.

3. Atenţie la supra-investirea profesională şi / sau supra-responsabilizarea familială !

A doua ‘repriză’ depresivă a venit la distanţă de mai bine de 15 ani de prima. Era după decesul mamei – iar în chiar ziua decesului, medicul îmi spusese că aş putea avea eu însămi un cancer…

Mă ‘lovea’ plânsul exact când nu era cazul : la masă, în timpul cursurilor, în miez de noapte, în somn… Noutatea, faţă de episodul precedent, a fost că nu am mai găsit puterea să merg singură la medic. Poate pentru că eram căsătorită, iar o relaţie stabilă îţi creează întotdeauna o formă, inconştientă, de dependenţă : aştepţi ca omul de lângă tine să te observe şi să facă ceva. De observat m-au observat mai mulţi, dar nimeni n-a făcut nimic semnificativ. Am constatat de multe ori după aceea, în alte cupluri căsătorite, acelaşi fenomen : când soţia are o ‘cădere’ fizică sau psihică, soţul şi rudele sale au tendinţa fie să minimizeze problema, fie să aştepte ca ea să se rezolve repede şi de la sine, fie să se auto-perceapă ca victime ale situaţiei : uite ce i se întâmplă lui, uite ce îi face lui soţia… Ai observat că, în cazul unui deces, de cele mai multe ori soţul şi cei din jur nu plâng viaţa de care nu se mai poate bucura ea, ci faptul că el a pierdut-o, copiii au pierdut-o, părinţii au pierdut-o ş.a.m.d ? Se întâmplă deseori ca şi soţiile care le supravieţuiesc soţilor să îi (se) plângă la fel. Îi plângem, de fapt, pe cei vii, nu pe cei plecaţi, şi adesea ne plângem singuri de milă…

Până la urmă, tot eu am luat iniţiativa. Într-o dimineaţă, când soţul meu se pregătea să plece la o conferinţă într-un alt oraş, l-am întrebat dacă are intenţia să aştepte până sar pe fereastră sau cine ştie ce altceva aş mai putea ajunge să fac… A dat două telefoane, a mers cu mine la un psihiatru, iar după amiază a plecat la conferinţă, lăsându-mă – cum, de altfel, ar fi procedat marea majoritate a bărbaţilor preocupaţi de carieră sau / şi de bani – cu o reţetă pe birou : cum se spune, viaţa merge înainte!

Medicul, cu care m-am întâlnit atunci prima şi ultima oară, mi-a spus ce ştiam şi eu : decesul mamei fusese picătura care a umplut paharul, aveam nevoie să rezolv problemele din viaţa mea. De aceea spun că depresiile nu sunt, cel puţin nu întotdeauna, boli psihice propriu-zise : problemele se află în viaţa ta reală, nu doar în mintea ta sau în sufletul tău, iar medicamentele sunt foarte utile ca să depăşeşti criza, dar nu te pot vindeca, pentru că nu pot înlătura cauzele. Numai tu însuţi / însăţi poţi ţine sub control cauzele, lucrând în această direcţie !

Acumulasem ani în şir greutatea multor responsabilităţi, cărora mă străduisem să le fac faţă cât puteam eu mai bine. Începusem, în 1990, o carieră nouă, pasionantă, dar în care mă dezvoltasem, ca toţi sociologii / antropologii din generaţia mea, mai mult ca autodidact, iar aceasta a însemnat studiu autonom uneori până dimineaţa şi vacanţe în şir consacrate cercetării, cu puţine ore pentru odihnă şi relaxare. A mai însemnat şi incertitudine şi sentiment de insecuritate : cum cercetarea calitativă avea (şi are încă) la noi prea puţine repere şi cum lumea sociologilor români era atunci una care funcţiona pe principii paternalist-clientelare în care eu am refuzat să mă integrez, doar conferinţele internaţionale şi contactele cu colegi occidentali îmi dădeau încrederea că mă aflu pe drumul bun. Am fost norocoasă sub acest aspect, am fost invitată la multe reuniuni internaţionale şi m-am bucurat de aprecieri ale unor profesionişti reputaţi, dar încrederea nu se poate întreţine prin întâlniri episodice când în mediul tău cotidian de muncă nu te simţi securizat, protejat şi nu simţi că te poţi dezvolta. Dimpotrivă : cu timpul, fiecare recunoaştere internaţională ajunsese să se transforme, acasă, într-o sursă de frustrare. E problema cu care se confruntă astăzi mulţi specialişti care se întorc în România după studii sau / şi după o perioadă de muncă în străinătate ; problema cu care se confruntă aproape oricine reuşeşte un nivel de performanţă peste medie; problema care îi poate determina pe performerii reali să se gândească la plecarea din ţară, indiferent de nivelul veniturilor aici.

La acestea s-au adăugat toate responsabilităţile feminine tradiţionale : profesor universitar sau altceva, cei din jur aşteaptă de la tine să fii soţie care „are grijă” de soţ, mamă care are grijă de copii, gospodină care are grijă de masă şi casă…

Plus supra-responsabilităţi asumate ca mamă „vitregă” – o mamă care se străduia să fie eficace şi bună, simţindu-se totodată „vânată” de ochii judecători ai celor pentru care rămânea, orice ar fi făcut, „vitregă”; o mamă care nu de puţine ori a trebuit să muncească din greu pentru a-şi recupera relaţia foarte bună cu copilul, căruia unele rude sau „binevoitorii” îi inoculau tot felul de angoase bazate pe stereotipuri şi prejudecăţi – e adult acum şi sunt fericită că relaţia noastră a crescut frumos, odată cu vârsta amândurora.

Plus singurătăţi familiale pe care, la un moment dat, am simţit că nu le mai pot duce.

Voi scrie, poate, altă dată mai pe larg despre cum se ţese depresia – mai frecventă decât îţi imaginezi, cel puţin în România – a femeilor şi bărbaţilor căsătoriţi, după ce trec de 30-35 de ani ; cei mai mulţi nu-şi dau seama ce li se întâmplă, sau nu reuşesc să (îşi) recunoască, şi eşuează în ceea ce specialiştii numesc „criză a vârstei de mijloc„.

Aici voi sublinia numai că, de multe ori, ajutorul unui expert constă doar în a-ţi confirma ceea ce ştii sau simţi deja, dar ai reală nevoie de confirmarea aceea exterioară şi profesionistă pentru a te mobiliza să acţionezi.

4. Frica de boală, de neputinţă-desconsiderare-singurătate-moarte…

Ultima dată (aşa aş vrea eu!) depresia m-a vizitat cu patru ani în urmă.

2006 a fost cel mai negru an din viaţa mea. Un fel de picătură chinezească: evenimente greu de gestionat chiar luate separat, venite unul după altul şi unul peste altul – păreau că nu se mai termină.

Câţiva oameni foarte dragi, care iubeau enorm viaţa, au plecat pentru totdeauna, la interval de numai câteva luni.

O a treia suspiciune de cancer. Când mi s-a comunicat, am căzut literalmente pe un scaun. Am ieşit din clinică şi nu mi-am amintit unde mă aflu. Am urcat într-un taxi şi n-am ştiut unde să-i spun că vreau să merg. Am trăit o săptămână cu… aer, cred. Fără să mânânc, fără să dorm, fără să mai pot plânge. Zăceam în pat şi – sincer – mă cutreierau versurile lui Eminescu : „Vino somn – ori vino moarte. Pentru mine e totuna„… În două sau trei săptămâni, am ajuns la 45 kilograme – 8 în minus.

O controversă medicală, sub ochii mei, exact când se făceau ultimele pregătiri pentru intervenţia chirurgicală. Operaţia a fost amânată, eu urma să mai fac nişte investigaţii, apoi să rămân sub monitorizare… După prima reacţie de bucurie (cine nu se bucură că ‘scapă’ de o operaţie?), pe banca din curtea spitalului, unde m-am aşezat pentru că nu mai puteam merge, nu mi-am putut mişca mâna ca să iau o sticlă cu apă… Au urmat mai mult de doi ani cu analize la fiecare trei luni, până când un medic a scris – în fine ! – pe un buletin ecografic : „fără formaţiuni tumorale”.

In acelaşi timp, veneau presiuni tot mai multe, din toate părţile, pentru note mult peste nivelul real de performanţă al studenţilor : în sesiuni, corectam câteva lucrări, plângeam, pentru că ştiam ce presiuni vor urma, iar corectam, iar plângeam… Aşa au fost toate sesiunile mele, până am demisionat. Păstrez câteva rânduri de lucrări în care studenţi care aşteptau să primească diplome superioare după numai câteva luni (şi le-au primit !) probau absenţa unor noţiuni elementare ce trebuiau învăţate în anul I, ori nu stăpâneau suficient limba română şi nu aveau structurile gândirii / argumentaţiei logice pentru a-şi putea comunica ideile –  intenţionam să le folosesc pentru a scrie un studiu despre structurile subiective care împiedică învăţarea ; acum le păstrez doar ca să nu uit de ce nu mai puteam rămâne „în sistem”…

Dacă înainte de ’89 unii îmi spuneau că nu respect politica partidului, după ’90 am auzit că aş fi … „comunistă” : eticheta opusă, pentru acelaşi refuz de a fi „înţelegătoare” şi a „da” – din buzunar ? – note cât mai mari tuturor, indiferent de standardele atinse la diferitele forme teoretice şi aplicative de testare. N-am auzit pe nimeni să spună că aş fi fost incompetentă, dimpotrivă, dar dacă nu aş fi ales un alt drum, cine ştie, probabil că aş fi auzit-o şi pe asta. Pentru că, la noi, criteriile fundamentale, deseori unice, de a evalua calitatea muncii didactice sunt capacitatea de a face show cu şi pentru cursanţi şi „a fi înţelegător”, adică „a da” note mari în masă. „A învăţa” este un verb care se conjugă în şcolile româneşti la diateza pasivă : rareori înveţi tu, de regulă trebuie să „te înveţe” cineva, iar dacă performanţele tale nu ating nivelul dorit nu tu eşti responsabil/a, ci acela care se presupune că ar fi trebuit „să te înveţe”, „să te facă să-ţi placă” etc. Iar „şcoala de masă” nu mai este un mijloc de a ridica nivelul de cunoaştere, cultură şi civilizaţie al maselor, ci un „ghişeu” la care se eliberează diplome în masă şi cu note mari, o instituţie socială finanţată parcă special pentru a legitima orgolii şi aşteptări sociale mari „de masă” – şi, în consecinţă, pentru a alimenta potenţialul de conflict social şi dezorganizare !

Un „caz special” (cum îl numeau colegii lui) de la o universitate din Bucureşti, unde lucram ca profesor asociat, m-a hărţuit tot anul – şi din când în când mai revine şi acum  – cu telefoane şi mesaje de toate felurile, trimise când mie, când în cele patru zări. A pătruns într-un grup de discuţii al studenţilor mei de la Cluj, care au aflat astfel că m-aş fi dus la facultate „cu bustul gol” (!) şi că aş fi agresat-o pe mama (!) bietului persecutat, şi a ajuns până la un coleg al meu din SUA, pe care l-a „informat” că l-aş plagia (!)… într-un suport de curs nepublicat (obişnuiam să depun la biblioteci suportul scris al fiecărui curs, însoţit nu doar de referinţele bibliografice, ci şi de câte o copie xerox după materialele folosite). În tensiunea dinaintea operaţiei, am primit un telefon disperat de la mama lui, care aflase că îi persecutasem din nou băiatul la examenul de restanţă – la care nici azi nu ştiu cum aş fi putut fi prezentă, de vreme ce eram în spital.

În aceeaşi perioadă, un hacker a pătruns în computerul meu, unde a reuşit să rămână mult timp, ştergând documente (îndeosebi materiale pentru studenţi şi studii ştiinţifice la care lucram) şi trimiţând mesaje în numele meu la tot felul de adrese… ale unor bărbaţi ! 🙂 Din mesajele pe care le-am văzut eu în reply-urile primite, rezulta că îmi imita stilul compilând şi „adaptând” fragmente din diferite mesaje pe care le scriam, iar uneori nu făcea decât să schimbe destinatarul. Mesajele trucate nu au funcţionat cu cei care mă cunoşteau suficient, dar au găsit „călcâiul lui Ahile” într-o vedetă autohtonă care nu mă cunoştea deloc şi care pare să mai creadă şi astăzi că l-aş fi hărţuit – iar un amic (?) a alimentat, voit sau nu, acea farsă a nici nu mai vreau să ştiu cui…

Mă străduiam să-mi găsesc echilibrul muncind, dar nu mă puteam concentra şi devenisem foarte nesigură. Mergeam la cursuri însoţită întotdeauna de asistenţi şi îi întrebam obsedant dacă ce spun e coerent şi clar. După spusele lor, acolo reuşeam să mă „adun”, dar la finalul zilei mă simţeam complet epuizată, iar acasă lucrurile se schimbau fundamental : începeam un studiu, iar după o jumătate de pagină de lectură constatam că habar n-am ce citesc. Când rămâneam singură, toţi neuronii mei frământau ideea de boală-neputinţă-singurătate-moarte şi frustrările generate de presiunile profesionale tot mai mari şi de agresivitatea, lipsa de respect, desconsiderarea cu care mi se adresa – inclusiv prin intermediari – omul care credea că l-aş fi hărţuit. Cu cât mă străduiam eu mai mult să-i fac să înţeleagă că era vorba de o identitate electronică trucată, cu atât păreau ei mai convinşi că un profesor universitar (totuşi!) ar fi nedemn de atâta consideraţie cât să i se acorde prezumpţia de nevinovăţie şi zece minute de conversaţie raţională şi calmă, faţă în faţă, singura care ar fi înlăturat riscul oricărui trucaj.

M-am întrebat multă vreme de ce m-a marcat atât acel refuz al dialogului şi de ce am făcut atâtea încercări, de cele mai multe ori extrem de stângace sau total neinspirate, de a schimba judecăţile unor necunoscuţi care mă judecau fără să fi vorbit vreodată 5 minute cu mine. În dramatismul de ansamblu al situaţiei de atunci, respingerea aceea totală şi în termeni atât de duri mi-a dinamitat resursa de care aveam cea mai mare nevoie, încrederea că rămân, în pofida suspiciunii de cancer, a agresiunilor (psihologice) care se înmulţeau în viaţa profesională, a singurătăţii care se întindea tot mai mult în jurul meu şi a deprimării care mă copleşea, un om demn de preţuire şi respect. Toate mesajele pe care le primeam eu, repetat, de la oamenii aceia  îmi comunicau explicit sau implicit că orice aş fi avut eu de spus nu valora nimic, cuvântul meu de onoare nu valora nimic, caracterul meu nu valora nimic, persoana mea nu valora nimic… Eu nu valoram nimic pentru ei, în timp ce pentru mine orice atitudine şi orice cuvânt ale lor, şi ale oricui, valorau atunci încrederea, echilibrul interior, viaţa însăşi. Dacă aş avea cui, le-aş spune că, dincolo de reacţiile de stupoare, plâns, dezarmare, revoltă, furie pe care le-am trăit atunci în comunicarea-necomunicare cu ei, continuu să cred că, într-o zi, îşi vor da seama că s-au lăsat mult prea uşor înşelaţi, manipulaţi… sau înfrânţi de propriile orgolii.

Insist aici asupra acestui episod pentru că aş vrea să reţii pentru toată viaţa ta : prima nevoie a unui om bolnav sau / şi deprimat e încrederea că e acceptat, respectat, preţuit, iubit, cu toate slăbiciunile generate de boala sau / şi depresia lui;  în fapt, acestea sunt nevoi fundamentale ale oricărui om, însă boala le accentuează masiv.

Sigur că nu îl poţi lăsa să-ţi controleze viaţa cu nevoile lui, care depăşesc uneori resursele tale de timp, energie şi competenţă. Dar, oricine ar fi, tratează-l cu consideraţie : un cuvânt bun nu te costă nimic ! Câteva minute de dialog empatic, chiar cu un necunoscut, nu sunt un sacrificiu atât de mare.

Dacă îi eşti apropiat, asigură-te că e acompaniat cât mai mult, în tot ce face. Are nevoie de intimitate pentru odihnă, dar nu-l lăsa să frământe singur gândurile negative.

Ascultă-l şi respectă modul în care el îşi descrie trăirile. Nu i le ignora, nici nega.

Nu-i spune : „Nu eşti atât de bolnav”, „Boala ta nu e gravă”. Orice boală e gravă pentru cel care o trăieşte şi nu poţi şti tu mai bine decât el cât de rău sau bine se simte.

Nu-i spune : „Eşti puternic”, când el se simte slab. Îl poţi face să se simtă şi mai slab, pentru că incapabil să răspundă aşteptărilor tale. Întreabă-l mai bine cum poţi să-l ajuţi. Spune-i că vei fi lângă el şi îl vei ajuta să lupte cu boala sau depresia – şi ajută-l să te simtă lângă el.

Nu-i spune: „Caută alinare / refugiu în muncă sau în copii (sau în altceva)”. Îi poţi genera un sentiment de vinovăţie care va agrava depresia, pentru că el nu se mai simte în stare să muncească sau să se ocupe de copii. Iar de multe ori tocmai munca sau responsabilităţile familiale constituie sursa reală şi nerecunoscută a depresiei. Stimulează-l să fie activ, dar să facă acele lucruri care îi aduc plăcere, satisfacţie, bucurie, nu responsabilităţi. Stimulează-l, provoacă-l să-ţi vorbească despre plăcerea, satisfacţia, bucuria lui, ascultă-l cu răbdare şi întăreşte-i satisfacţia.

Nu-i spune : „Trebuie / Poţi să redevii cel / cea care ai fost”. Nu va putea și nici nu e de dorit: ceea ce a fost înainte l-a condus către boală. Ajută-l să se reconstruiască. Și spune-i, cât mai des şi mai convingător, cât mai în detaliu, cât mai legat de situaţiile concrete, pe care le poate observa şi el, pentru ce îl preţuieşti, pentru ce îl vei preţui, pentru ce îl vor preţui alţi oameni, chiar dacă nu va mai deveni niciodată cel / cea care a fost.

Iar dacă simţi că nu-l poţi ajuta în niciun fel, străduieşte-te să nu-i faci rău !

5. Un episod depresiv este doar o tranziţie către un nou echilibru !

Dacă îl recunoşti şi îl tratezi adecvat, un episod depresiv este doar o tranziţie către un nou echilibru.

Am mai spus-o :am 53 de ani şi nu mai sunt tânără, atrăgătoare etc. – iar „frumoasă, deşteaptă şi sexi” n-am fost și nici n-am vrut să fiu vreodată ; cu doi ani în urmă, am renunţat de voie la o poziţie socială de prestigiu şi la singura sursă stabilă de venituri ; de mai mulţi ani am adoptat, tot de voie, un stil de viaţă aproape ascetic ; dar mă simt acum mai împăcată, mai echilibrată, mai sigură de valoarea mea şi de sensul vieţii mele, mai receptivă la bucuriile profunde ale vieţii decât am fost vreodată !

Mă bucur de soare, ploaie sau ninsoare, de cerul senin sau înnorat respirat adânc printre copacii verzi, multicolori sau desfrunziţi, de râsul nepoţilor sau al copiilor din vecini, de poezie, muzică,  pictură, dans… de simplul fapt că văd, aud, merg, ascult, vorbesc, scriu, citesc…

Mă bucur când întâlnesc oameni care îmi cer un ajutor pe care îl pot oferi – şi sunt atât de fericită că pot ajuta, fără ca cineva să-mi mai ceară să fac compromisuri pe care nu le pot face !

Mi-am regăsit bucuria de a studia, sunt fericită când caut informaţie nouă şi învăţ tot ce m-ar putea ajuta ca să ajut. Ştii ce carte stă pe biroul meu de câteva luni ? Una despre budism, scrisă de un practicant din elita budismului (un lama), prima de acest fel pe care am citit-o. Mă mulţumisem până nu demult cu lecturi scurte şi informaţii indirecte, dar s-a întâmplat ca budismul să fie forma de spiritualitate îmbrăţişată de un client şi am citit-o cu mare atenţie ca să-l pot înţelege şi să-i pot pune întrebări pertinente, iar mintea mea lucrează acum la o paralelă între creştinism şi budism… E o dovadă în plus că fiecare întâlnire cu o problemă nouă sau cu un om nou constituie o nouă şansă de a creşte, de a ne dezvolta – depinde doar de noi să o folosim într-un sens bun !

Citiți – neapărat – și acest articol, în care veți găsi recomandări utile:

• Şi un coach, un consilier, un mentor îţi poate fi util în depăşirea unui episod depresi

Vizionați această conferință TED – e subtitrată în limba română și durează 20 minute.

=