Învaţă să te eliberezi de ideea de vinovăţie ! Răspuns la un comentariu recent

12.25.2010

Eu nu mai spun demult nimănui „Ai şi tu o vină, asumă-ţi partea ta de vină !„, pentru că nimeni nu devine mai bun când se simte vinovat, dimpotrivă !

Pe cei cu care lucrez, îi îndemn întotdeauna, şi îi ajut, să înveţe să se elibereze de ideea însăşi de vinovăţie, adică :

1. să deosebească între vină, greşeală (limite şi slăbiciuni umane) şi responsabilitate, şi să se focalizeze pe ultimele două, lăsându-le lui Dumnezeu şi judecătorilor calificaţi sarcina de a stabili cine e vinovat şi cine nu ; foarte pe scurt :

• greşeala se referă strict la acţiunile cuiva, comparate cu un scop, cu o finalitate dezirabilă sau cu o regulă ;
• vina se focalizează pe răul cauzat de acţiunile cuiva ;
• responsabilitatea vizează acele acţiuni care diminuează răul înainte de a se produce sau „repară” consecinţele negative după ce s-au produs ;

1. să conştientizeze că toţi oamenii, fără excepţie, greşesc, au limite şi slăbiciuni umane, iar greşeala, indiferent a cui, e mult mai uşor de iertat decât vina !
2. să vadă greşelile, limitele, slăbiciunile celuilalt, oricine ar fi, fără a-l judeca (vinovat sau nevinovat) ;
3. să-şi recunoască propriile greşeli, limite, slăbiciuni, fără a se judeca (vinovat/ă sau nevinovat/ă) ;
4. să-şi asume responsabilitatea integrală pentru ce fac şi ce spun ei înşişi şi parţială pentru ce fac copiii lor minori – şi minorii trebuie stimulaţi să contribuie la repararea sau diminuarea consecinţelor negative ale faptelor lor, iar pentru faptele copiilor deveniţi majori ei înşişi sunt responsabili, nu părinţii !
5. să lucreze responsabil pentru prezentul şi viitorul proprii şi pentru protecţia şi stimularea în bine a copiilor lor şi să privească în trecut doar pentru a învăţa din el, nu pentru a judeca vreo vină, a altora sau personală ;
6. să caute să vadă, dincolo de aparenţe, complexitatea fiecărei situaţii : uneori lucrurile nu ies cum ne-am dori doar pentru că fiecare interpretează altfel un gest sau un cuvânt ; alteori, pentru că un partener aşteaptă altceva decât poate celălalt să ofere ; alteori, pentru că intervin factori exteriori care nu pot fi controlaţi … ce garanţii ai că dovezile pe care te bazezi când spui că ceva rău s-a întâmplat din cauza lui X sau a ta sunt suficiente şi neîndoielnice ?
7. să-i înveţe tot timpul pe copii – de la vârsta cea mai mică – să gândească şi să acţioneze în acest fel !

…

Reproduc aici un comentariu primit la articolul Copiii şi divortul: cele mai recente rezultate de cercetare (2000-2009) .
Cu mulţumiri autorului / autoarei, pentru că ne oferă tuturor prilejul să reflectăm mai atent şi să învăţăm din propriile reflecţii !

AnRa spunea…

Am citit cu interes opiniile dvs referitoare la impactul divortului asupra copiilor. Lipseste ceva, ceva mult mai important decat ceea ce ati mentionat: asumarea vinei. Pentru copil va fi greu de inteles motivul pentru care s-a ajuns la divort. In majoritatea cazurilor parintele care obtine custodia va fi tentat sa arunce toata vina asupra celuilalt, asumandu-si in fata copilului rolul de sot perfect. Este una dintre cele mai mari greseli care se pot face post divort, in special daca genul copilului este feminin. Ca exemplu, fetita, care ulterior va creste si va avea la randul ei relatii, va purta o frica permanenta sa nu repete experienta mamei, pentru ca nu-i asa, daca mama a fost perfecta pentru fostul sot si tot a ajuns la divort, nici ea, copilul care a crescut, nu are nici o garantie ca un comportament ireprosabil nu o va scuti de asa ceva. Daca tot discutam despre statistici se stie ca persoanele care au trecut printr-un divort, copii fiind, sunt mult mai predispuse si ele la divort decat cei care au fost scutiti de asa ceva. Prin urmare, dupa divort, gradual, trebuie discutat cu copilul despre motivele care au dus la divort, folosind termeni si rationamente pe care acesta le poate intelege. Este un proces care dureaza poate luni, poate ani, dar de care depinde dezvoltarea psihologica normala a copilului. Putini sunt cei care tin cont de asa ceva, si putini sunt cei care isi asuma cu adevarat partea lor de vina in cadrul unui divort, fara sa-si dea seama de efectele pe termen lung asupra copilului. Si din pacate sunt si mai putini „terapeuti” care expun parintilor aflati in divort importanta asumarii vinei in fata copilului.

24 decembrie 2010, 17:14

Elisabeta Stanciulescu spunea…

Răspuns pentru AnRa :

Problema vinovăţiei este una crucială şi sunt total de acord cu dumneavoastră că e benefic pentru copii (şi pentru adulţi ! ) ca ea să fie abordată cu înţelepciune.

Eu prezint în acest articol nu simple opinii personale, ci rezultatele a 10 ani de cercetare ştiinţifică realizată într-un spaţiu unde cercetarea se face foarte serios (SUA).

Şi, bazându-mă pe rezultate de cercetare serioasă, nu voi spune niciodată cuiva „Asumă-ţi vina!”.
Dimpotrivă, îi îndemn întotdeauna pe cei cu care lucrez să înveţe să se elibereze de ideea însăşi de vinovăţie, adică :

1. să deosebească între vină – greşeală şi limite umane – responsabilitate ;
2. să accepte că toţi oamenii, fără excepţie, greşesc şi au limite, slăbiciuni umane ;
3. să vadă realist greşelile, limitele, slăbiciunile celuilalt (oricine ar fi) şi să-şi recunoască (nu „asume”) greşelile, limitele, slăbiciunile proprii ;
4. să-şi asume responsabilitatea pentru ce fac şi ce spun ei înşişi ;
5. să-şi asume responsabilitatea (să lucreze serios !) pentru viitorul lor şi pentru evoluţia copiilor lor ;
6. să privească în trecut doar pentru a învăţa din el, nu pentru a judeca vreo vină, a altora sau personală ;
7. să-i înveţe tot timpul pe copii – de la vârsta cea mai mică – să gândească în acest fel, indiferent dacă se gândesc să divorţeze sau nu.

Mai multe detalii despre acestea puteţi citi, pe acest blog, în articolele :

Responsabilitate vs. vinovăţie : relaţii mai durabile şi funcţionale, încredere în sine, sănătate

Despre iertare şi încredere în sine

În rest, iluzia că un comportament ireprosabil ar trebui să garanteze o calitate bună a relaţiilor sociale e împărtăşită frecvent şi de tinere care nu au trăit experienţa divorţului părinţilor. Mă gândesc demult la un articol despre aceasta şi vă mulţumesc pentru stimulul suplimentar pe care mi-l aduce comentariul dumneavoastră.

25 decembrie 2010, 12:53