Ce înveţi când te păcăleşte un copil de 5 ani…


07.04.2011

” – Mami, nu vreau să merg la tunzerie.
– Nu se spune tunzerie, se spune frizerie sau coafor”.

Greșește, oare, mama aici? Găsești răspunsul meu mai jos.

Ce m-ar putea învăţa el pe mine???

El are 5 ani – eu 54. El are doi ani de grădiniţă – eu 17 ani de şcoală plus un doctorat, făcute foarte serios. El are experienţa relaţiilor cu părinţii care trăiesc la oraş, cu bunicii care trăiesc la ţară, cu câţiva adulţi suplimentari (rude şi prieteni de familie), cu o soră puţin mai mare şi cu câţiva copii întâlniţi la grădiniţă şi în parcul unde se joacă – eu am trăit în atâtea medii geografice, sociale, profesionale, că aş obosi dacă le-aş enumera pe toate.

Şi totuşi…

El: Vreau şi eu afară. (Sora lui mai mare e afară, “pe rotile”.)

Eu: E prea târziu, se face noapte.

E trecut de 8 seara, însă, de fapt, sunt nesigură de mine: ştiu că motricitatea lui e mult mai mare decât a celor mai mulţi copii, aleargă mult şi repede, şi e prima dată când ar trebui să îi fac faţă singură într-un spaţiu deschis – un parc de joacă mic, înconjurat pe toate laturile de alei cu maşini care intră în sau ies din parcare.

– Nu se face noapte. Uite, e lumină. Vreau afară. Să mă lupt cu piraţii din corabia mare. Şi cu piraţii din corabia mică.

A avut un retard lingvistic şi a fost încurajat să vorbească în propoziţii scurte, repetând cuvinte şi structuri morfologice, pronunţate cât mai clar.

Încerc să câştig timp:

– Arată-mi şi mie corăbiile.

– Uite, acolo (arată cu degetul) e corabia mare. Şi acolo e corabia mică.

Caut cu privirea în direcţiile pe care mi le arată.

– Nu văd nicio corabie.

Mirat de incapacitatea mea de a vedea ceva ce, pentru el, e evident:

– Uite, acolo şi acolo. Corabia mare şi corabia mică.

Nu văd nicio corabie şi gândesc că sunt, poate, semi-ascunse pe undeva printre alte obiecte din parc, aşa că abandonez conversaţia.

– Vreau afară, să mă lupt cu piraţii din corabia mare şi cu piraţii din corabia mică.

Nu schimbă tonul. E insistent şi atât.

– Bine – cedez eu -, mergem afară dacă promiţi că acolo faci ce spun eu.

Tace şi continuă să se joace. Apoi îşi exprimă din nou dorinţa, vorbind rar, clar, asertiv, ton de gospodar care ştie ce spune:

– Hai să mergem afară.

Îi urmăresc cu interes strategia de evitare a promisiunii.

– Ţi-am spus, ieşim dacă promiţi că afară faci ce spun eu.

Iar tace, continuând să se joace. După câteva minute:

– Bine. Hai să mergem afară.

– Uită-te în ochii mei: faci ce spun eu.

Evită să mă privească în ochi:

– Da.

– Bine, pune-ţi hanoracul.

– Iau şi săbiile, ca să mă lupt cu piraţii din corabia mare şi cu piraţii din corabia mică.

– Nu, săbiile le lăsăm acasă, mergem fără săbii.

Iar vorbeşte sentimentul meu de nesiguranţă. Poate şi nevoia de a marca încă o dată, şi de a testa, ideea de autoritate adultă, un implicit: “Faci ce spun eu. Vreau să mă conving că asculţi”. Altminteri, ce motive raţionale aş avea să spun “Nu”?

Nu comentează, iar eu iau tăcerea lui drept acceptare. Se îmbracă în linişte, în timp ce eu fac acelaşi lucru. Îl încalţ apoi, în timp ce el îmi dă dovezi de cooperare: împinge cu răbdare şi efort vizibil picioarele în adidaşi. Însă – aveam să conştientizez mai târziu, revăzând scena în memorie – rămâne tot timpul sprijinit de perete, cu mâinile într-o poziţie asemănătoare mâinilor ţinute în buzunare.

– Te rog să chemi liftul.

Nu face gestul, pare în încurcătură, iar eu îmi spun că poate părinţii au hotărât că e mai bine să nu-l înveţe încă să utilizeze butoanele respective. În lift, se sprijină din nou de perete şi păstrează mâinile aparent în buzunare. Mă amuz în sinea mea: ce imagine de pui de om cu… atitudine!

Avem nevoie să traversăm o alee pe care sunt parcate maşini.

– Stai! Acum ne uităm la maşini – spune cu acelaşi ton de gospodar.

Mă uit întrebător la maşinile parcate. El – aceeaşi atitudine aşezată, de gospodar care ştie ce spune şi ce face:

– Nuuu, uită-te acolo (arată cu degetul în stânga). Şi apoi acolo (arată cu degetul în dreapta). Nu vine nicio maşină. Acum, putem să trecem!

Aşteptările noastre ne limitează şi deformează adesea percepţiile şi interpretările: nu mă aşteptam ca un puşti de 5 ani să mă înveţe să trec strada, iar asta m-a făcut incapabilă să înţeleg de la început ce vrea să-mi spună.

Ajunşi în parc:

– Stai puţin!

Îl văd cum îşi ridică hanoracul şi scoate tacticos, cu ceva dificultate, dar cu răbdare, câte o sabie din fiecare crac al pantalonului!!!

Scena mă găseşte complet nepregătită. Mă las să cad pe iarbă, într-un hohot de râs imposibil de stăpânit, fără să-mi pese de privirile celor din parc.

Înţeleg că cel mai inteligent lucru pe care îl pot face e să intru în povestea lui şi îl urmez, complice şi protector, în corabia mare, apoi în corabia mică, apoi iar în corabia mare… Luptă ca un ninja, cu câte o sabie în fiecare mână, apoi se duelează ca un cavaler, iar eu primesc o sabie şi lupt şi eu… Cei din jur văd doar tipicele construcţii din parcurile de joacă, cu scări de lemn şi scări din sfoară, tobogane etc., un copil şi un adult cu părul alb jucându-se… El creează corăbii, piraţi, ninja… Îmi trece rapid prin minte că Husserl trebuie să fi observat vreun copil atunci când a inventat filosofia fenomenologică: nicăieri nu e mai clar decât în jocurile copiilor că orice obiect este întotdeauna real pentru o conştiinţă anume hic et nunc … (ideea s-a vulgarizat între timp: astăzi, foarte mulţi o reformulează reducţionist la modul “totul e în mintea noastră”).

Încearcă să atragă în povestea lui alţi copii şi tineri din parc şi se ia atât de în serios încât reuşeşte să-i determine pe unii, toţi mai mari decât el, să-i accepte provocarea – aşa se exersează capacităţile de leader, gândesc, în timp ce îl urmăresc cu privirea şi pasul…

Două ore mai târziu, mă strigă din pat:

– Vino şi tu! Uite, ţi-am făcut loc, acum încăpem toţi trei.

El, sora lui şi eu, adică. Sunt foarte surprinsă: am dintotdeauna o relaţie foarte apropiată cu sora lui, cu el însă am petrecut foarte puţin timp, de fiecare dată în prezenţa părinţilor. Faptul că, după câteva ore de viaţă domestică completă împreună (jucat, mâncat, spălat, culcat, reguli, refuzuri, interdicţii etc.), mă include atât de total în lumea lui mă emoţionează. Adoarme în câteva secunde, cu braţul meu deasupra…

+

Rezumând și analizând “la rece”

Un copil de 5 ani a elaborat şi pus în practică, sub ochii mei, o strategie eficace de a-şi atinge obiectivul, împotriva voinţei mele, comunicată explicit; iar apoi mi-a dezvăluit această strategie cu naturaleţe şi inocenţă, fără să pară a avea nici cea mai vagă idee că a greşit ceva, că m-a păcălit, înşelat, minţit prin omisiune, nici cea mai pală umbră de orgoliu care ar spune “Na, că te-am păcălit. Am câştigat”…

Ar fi trebuit să-l pedepsesc pentru că nu m-a ascultat?

Sunt convinsă că sancţiunile adecvate au reale valenţe educative şi nu cred în eficacitatea universală a modelelor educative bazate exclusiv pe recompense. Însă cine ce ar fi avut de câştigat?

Mulţi dintre clienţii mei îmi plătesc bani serioşi ca să înveţe să elaboreze obiective, să genereze strategii eficace pentru urmărirea obiectivelor, să-şi urmărească perseverent obiectivele… Dacă îi observi atent pe copii, vezi că ei dezvoltă toate aceste calităţi în mod natural. Iar noi, adulţii, ne grăbim să le pervertim dezvoltarea, sancţionându-i în numele educaţiei, autorităţii, responsabilităţii… cuvinte frumoase prin care ascundem, adesea chiar de noi înşine, propriile noastre frici, orgolii, comodităţi, slăbiciuni, incapacitate de a ne controla stările emoţionale!

Învăţ că, în loc să-i pedepsim pe copii doar pentru că nu ne ascultă sau ne păcălesc, e mai profitabil şi pentru dezvoltarea lor, şi pentru calitatea relaţiei noastre cu ei, şi pentru echilibrul nostru emoţional să analizăm nuanţat situaţia: ce calităţi care merită încurajate au dovedit? ce consecinţe pot avea, pe termen scurt şi pe termen lung, strategiile lor? dar reacţiile noastre? Sigur că, dacă observi că un copil apelează repetat la strategii care implică nerespectarea autorităţii, minciuna, înşelătoria etc., trebuie să creezi contra-strategii eficace de descurajare, incluzând aici şi sancţiuni eficace. Însă copiii au de pierdut şi pe termen scurt şi pe termen lung dacă, aplicând mecanic regula “Când nu mă asculţi, te pedepsesc pur şi simplu pentru că nu mă asculţi”, îi descurajezi să-şi dezvolte capacitatea de a urmări perseverent obiective proprii şi de a genera strategii adecvate şi legitime pentru atingerea acelor obiective.

Apoi, cum verificăm dacă un copil înşală (cu intenţie) sau nu înşală, minte (cu intenţie) sau nu minte? Cel mai adesea, copiii îşi trăiesc pur şi simplu – la modul cel mai pur şi cel mai simplu – povestea: cu corăbii şi piraţi, cu monştri şi feţi-frumoşi, cu modele pe podium şi vedete pe scenă ş.a.m.d. A aştepta ca ei să renunţe la povestea lor pentru a intra în povestea lumii tale adulte, la o vârstă la care nu sunt pregătiţi să o înţeleagă şi să o asume, înseamnă a le cere să nu mai fie copii, a-i agresa fundamental şi a le genera reacţii de apărare. A le aminti, cu reproş sau cu sancţiuni, promisiunea nerespectată de a face numai ce spui tu, ca adult, a-i certa pentru că ţi-au înşelat încrederea, este – în situaţii de genul celei povestite aici – o practică total inadecvată. Un mod inadecvat de a-ţi manifesta autoritatea, generat de sentimentele tale de nesiguranţă, de fricile tale, de orgoliile tale, de frustrările tale…

Oricâte diplome şi oricâtă “experienţă” aţi avea, dacă nu ştiţi sau vi se pare ridicol să intraţi în poveştile copiilor, vă privaţi de una dintre cele mai puternice resurse de echilibru psihologic, de energie şi de autocunoaștere + învăţare (dezvoltare personală) – atât în plan intelectual, cât şi emoţional şi caracterial!

Iar dacă, după ce aţi petrecut un timp oarecare alături de un copil sau mai mulţi, nu puteţi spune ce aţi învăţat din relaţia cu el / ei (nu neapărat de la el / ei) – despre sine, despre oameni, despre viaţă, despre cum puteţi face lucrurile mai bine -, înseamnă că aveţi nevoie să vă puneţi întrebări serioase cu privire la capacitatea dumneavoastră de învăţare.

Pentru că cele mai profitabile – la îndemână, ieftine, cu beneficii foarte mari – resurse şi oportunităţi de dezvoltare care pot fi imaginate sunt relaţiile cu copiii. Însă, din păcate, prea puţini adulţi ştiu să le valorifice ca atare: cei mai mulți nici nu se gândesc că și ei ar avea multe de învățat în relațiile cu copiii, iar prea puțini știu cum și ce să învețe din aceste relații.

În sfârşit, dacă sunteţi angajator şi vă interesează capacitatea de învăţare și stilul de exercitare a autorității ale celor pe care îi angajaţi, întrebaţi-i despre cum se joacă şi cum învaţă cu copiii lor sau / şi provocaţi-i la o experienţă alături de copii…

Pentru că cel mai bun test pentru a măsura capacitatea noastră de învăţare și stilul de exercitare a autorității îl constituie relaţia de fiecare zi cu copiii. Un test pe care, din păcate, nicio şcoală şi niciun angajator încă nu s-au gândit să-l folosească.

” – Mami, nu vreau să merg la tunzerie.
– Nu se spune tunzerie, se spune frizerie sau coafor”.

Adesea, atunci când adulții corectează limbajul și acțiunile unui copil, îi blochează originalitatea / creativitatea, fără să-și dea seama și cu foarte bune intenții.

Spune-i copilului tău care inventează cuvinte ceva de tipul: ”E foarte interesant termenul <tunzerie>. Știi că oamenii spun de obicei <frizerie / coafor> ? De ce crezi că spun ei așa? Ce te-a făcut pe tine să spui <tunzerie>?”. În acest fel, va asimila și termenii uzuali și, totodată, se va simți încurajat să creeze liber. 

invata sa-i dai aripi-cum sa fii un parinte bun astazi

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.