Despre autenticitate şi spiritualitate

11.02.2012

Se vorbeşte astăzi foarte mult despre dimensiunea spirituală a vieţii.

Sunt de acord că în absenţa ei nu sunt posibile nici vreun echilibru în viaţă, nici împlinirea umană.

Însă m-am simţit şi mă simt adesea agresată de modul în care majoritatea oamenilor înţeleg spiritualitatea şi o promovează. Dacă nu crezi în ce crede celălalt și nu îți manifești credința exact așa cum face el, se presupune – și „argumentează” – că ți-ar lipsi această dimensiune. Moda, tradiţia, cultul personalităţii, autoritatea, clişeele, presiunea grupului etc. sunt „arme” puse în funcţiune ca să-ţi învingă / distrugă trăirea autentică – deşi, dintre toate domeniile vieţii umane, acesta (spiritualitatea) are cea mai mare legătură cu autenticitatea.

Mai întâi, nu cred că trebuie echivalată – cum se întamplă adesea – cu preceptele vreunei religii sau filosofii, fie ea locală sau de import.

Nici cu practicile exotice de meditaţie şi gândire pozitivă care, adesea în formule caricaturizate, au devenit noua modă şi au adus noi limbaje de lemn printre pretendenţii la o identitate zisă „neconvenţională”  – considerată, sotto voce, singura cu adevărat intelectuală, de elită.

În înțelegerea mea, spiritualitatea își are rădăcinile în observația de bun simț că puterea umană, individuală și colectivă, aici și acum de a cunoaște și controla lucrurile e limitată și presupune credința profundă că există o altă sau alte instanțe care acoperă zona respectivă de incontrolabil uman. Poți numi acea instanță sau acele instanțe oricum: Dumnezeu, Allah, Buddha, Univers, poate chiar Natură… E instanța către care te îndrepți cu un smerit Facă-se voia Ta, atunci când simți că oamenii nu mai au explicații convingătoare pentru ce se întâmplă și, mai ales, nu mai au control asupra lucrurilor.

NB. Dimensiunile sunt relativ egale în această schemă pentru că ea nu constituie un răspuns; atâta vreme cât acceptăm că există o zonă aici și acum necognoscibilă și necontrolabilă, nu putem aproxima proporțiile controlabilului și incontrolabilului.

Personal, cred că orice preocupare consecventă pentru întrebări, idealuri şi acţiuni care depăşesc nevoile şi pragmatismul cotidiene poate conferi o dimensiune spirituală vieţii noastre. Important e ca fiecare să găsească acele preocupări în care crede cu putere, care îl/o echilibrează, înseninează, îmblânzesc şi totodată îl/o fac mai puternic(ă). Spiritualitatea e termenul care definește zona credinței în…, dar ce pui în locul celor trei puncte nu trebuie să fie neapărat de factură religioasă ori tradițională.

La rigoare, inclusiv materialismul ori ateismul autentice – care îşi pun consecvent întrebări şi caută cu răbdare şi onestitate răspunsuri – sunt forme de spiritualitate, în măsura în care sunt fundamentate pe o axiomă sau un ansamblu de axiome echivalabile cu o credință.

În ce mă priveşte, dimensiunea spirituală a vieţii e foarte complexă şi eterogenă: de la un raport organic, non-intelectual, aproape religios, cu natura şi arta, la o combinaţie de valori tradiţionale cu valori post-moderne, până la un raport foarte intim, non-instituţional, cu Dumnezeu şi viaţa după moarte.

O parte foarte importantă a dimensiunii spirituale a vieţii mele este credința în – și alegerea de a rămâne ataşată la – idealuri, valori şi principii precum verticalitatea, integritatea, demnitatea, autenticitatea, ajutorul autentic oferit celuilalt etc. Conştientizez riscurile inerente ale acestei credințe și alegeri într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără şi care cultivă atitudinile „lunecoase”, „şi-şi-nici-nici”. Sunt, poate, idealistă, visătoare – cum mi se spune adesea, cu reproş-admiraţie – , dar nu sunt nici ignorantă, nici naivă: e o alegere conştientă, fundamentată într-o credință foarte puternică, cu asumarea tuturor riscurilor. Şi, de ce să nu recunosc, cu o doză foarte mare de optimism.

Pentru mine, viaţa nu e „o luptă”, oricare ar fi miza posibilă: bani, bunuri materiale, poziţie, notorietate, prestigiu etc. E pur şi simplu viaţă trăită profund : o căutarea activă şi responsabilă a rostului (sensului), a înţelegerii – la nivel cognitiv – şi a bunelor sentimente, echilibrului, seninului, împăcării – la nivel emoţional…

Atunci când spun „Facă-se voia Ta”, eu o spun cu credinţa că, din clipa în care a decis – fără să mă întrebe – să mă aducă pe lume, Dumnezeu şi-a asumat o responsabilitate în ce mă priveşte, mai mare decât aceea pe care o aşteaptă de la mine. Eu mă străduiesc în fiecare zi să acţionez responsabil, iar El are responsabilitatea să facă restul, şi mă simt îndreptăţită să aştept să facă mai mult şi mai bine decât mine, pentru că cei care spun că sunt slujitorii Lui m-au învăţat să cred că ştie şi poate mai multe decât mine. Caut să fac ce pot, îmi testez şi „împing” limitele umane, dar nu „lupt” să fac mai mult decât, până la urmă, tot El pare să decidă că pot face în condiţiile date.

„Tehnicile” mele de meditaţie şi relaxare sunt create întotdeauna de mine însămi, hic et nunc, în funcţie de ce simt că-mi face bine în acel moment particular.

Deseori apelez la contactul senzorial (vizual, auditiv, olfactiv, tactil, motric) cu elemente din natura fizică : pământ, iarbă, flori, apă, trunchiuri şi coroane de copaci…; necuprinsul verde-albastru al cerului, privit şi respirat printre ramuri, până la identificare; zborul şi concertul păsărilor sau un solo al mierlei…

Alteori, mă ajută mişcarea: de la cea din „sală”, la mersul pe jos şi la gimnastica simplă de pe covorul de acasă.

Uneori mă relaxează auto-observaţia însoţită de reflexivitate.

Alteori câteva ore într-un muzeu de artă sau într-o sală de concert.

Uneori lectura. Alteori scrisul…

Descopăr adesea în lecturi sau în conversaţii că ideile şi practicile la care eu am ajuns spontan poartă deja un nume în diferitele forme de meditaţie budistă, yoga sau adaptări occidentale ale acestora.

Cred că ceea ce contează este să înveţi să-ţi simţi propriul corp şi propria subiectivitate, să înveţi să simţi când şi ce anume îţi cer. Iar apoi să îţi dezvolţi suficient imaginaţia şi orientarea către acţiune pentru a crea, din ceea ce ai la îndemână, şi a testa acele idei şi practici care simţi că îţi fac ţie bine.

Multe suferinţe ar putea fi evitate dacă oamenii şi-ar educa această capacitate de a se simţi pe ei înşişi şi dacă şi-ar folosi puterea imaginaţiei creatoare pentru creşterea calităţii vieţii. Dar, din nefericire, programele educaţionale considerate „bune” ne dezvoltă creativitatea cel mult în sfera realizărilor publice – profesionale, cel mai adesea – şi nu ne învaţă cum să transferăm capacităţile şi competenţele respective şi în relaţia cu noi înşine, cu ceilalţi, cu mediul în care trăim…

(Într-o primă formă, textul acesta a fost scris şi trimis ca parte a unui newsletter în noiembrie 2009.)

Citeşte şi:

Dumnezeu, îngerii şi reîncarnarea

Cum îl văd eu pe Dumnezeu

Brânduşe pe asfalt. Despre frumosul urban şi libertate