”Eu așa ceva nu mai auzisem”

11.09.2014

Dintr-un mesaj e-mail, primit în 3 noiembrie 2014; autorul e bărbat, se apropie de 30 ani și lucrează la un doctorat; trăirile și gândurile lui nu sunt doar ale lui, sunt cvasi-generale în generațiile tinere (și nu numai); de aceea le reproduc, eliminând tot ce ar putea încălca principiul confidențialității.

”La început cînd v-am contactat nu știam ce trebuie făcut și credeam că cine știe ce veți face cu mine și că voi deveni productiv și că voi ajunge undeva sau la ceva ce îmi va da avînt și forță. Am început să fiu mai onest și mai corect. În fond, nu pot spune că înainte am fost neserios și că nu îmi făceam treaba, dar eram într-o continuă minciună și luptă cu mine însumi față de cine sunt, și față de ce aș putea fi, dar mai ales de ceea ce trebuie să fiu. (…)

În ședințele trecute v-am privit cu mult scepticism. Recunosc. Și cred că în timp mi-a prins bine rezerva inițială, pentru că doar așa am început să vă prețuiesc real. Erați prima persoană care îmi spunea că totul depinde de mine (nu chiar ”totul”, notă ES). Eu așa ceva nu mai auzisem. Credeam că la un moment dat voi fi ceva pur și simplu pentru că asta e viața și lucrurile se așează. Rigoarea și ideea de muncă asiduă ori de tenacitate erau doar lozincării de nepracticat. Societatea noastră, cu un ethos al amînării și de descurcăreală conjuncturală, plus mediul religios în care am crescut și care îmi propunea să stau cuminte că cel de sus va face totul,  iar eu numai să aștept. Ei bine, toate aceste ingrediente nefaste mi-au alterat din aluat în loc să îl dezvolte sănătos și armonios.(…)

Mi-a trebuit aproape un an să mă debarasez de mine însumi și să înțeleg că totul depinde de mine. Să înțeleg că trebuie pus osul – nu aveam în mine conștient dimensiunea efortului propriu pentru a mă crea și pentru a deveni. De la ședințele cu dvs. am mai progresat la engleză (…), am devenit mai disciplinat și mai ordonat, fac sport, citesc săptămînal cel puțin o carte, sunt mai deschis și receptiv, dar nu destul. Încă îmi e frică să mă asum. (…) Am o frică de a mă asuma cu adevărat. (…)

Lucrînd cu dvs. simt nu numai că îmi pot asigura viitorul, dar mai mult decît orice simt că îmi pot începe cu adevărat viața. Și nu sunt vorbe goale sau insistențe ascunse. Sunt pur și simplu eu, sincer, așternut și desfăcut de orice pojghiță oportunistă ori de lozincărie. Vreau să ajung să învăț profund, să învăț cum se învață. Să îmi recunosc întrebările – să le identific sursa cognitivă și să pot lucra pe ele. Să pot simți cînd o întrebare e generatoare de idei și studii serioase. Apoi vreau să continui să înțeleg în continuare că totul depinde de mine, de seriozitatea și tenacitatea mea și că nu e o etapă sau un moment, ci că asta trebuie să fie un mod de viață. (…)

Sunt învățabil, și sunt încă în lucru. Cred că încă nu e prea tîrziu să intervin. (…) Mă simt responsabil față de mine însumi și față de generația care vine care preferă să fenteze și care decide fără să mai aibă argumente și căreia îi lipsește dimensiunea critică și analitică. Mă văd pe viitor în postura omului capabil de direcționare, mentorare și formare, dar pînă a ajunge acolo am de lucru cu mine. Și nu cred că e greșit să văd chiar așa departe pînă nu m-am rezolvat pe mine.”