Cel mai bun program ‘ever’ : pisica devine vultur

09.09.2016

”Draga Elisabeta,

Si a trecut un an de la inceputul programului nostru… Unul la capatul caruia ma simt mai implinita si mai puternica decat am fost vreodata. Viata iti ofera atatea oportunitati, trebuie doar sa le observi si sa vrei sa le accessezi.

Stii care e momentul in care incepi sa faci performanta?

M-am tot gandit la acest aspect in ultimele saptamani. Si am ajuns la aceasta concluzie:

• Momentul in care nu te mai intereseaza ce cred altii despre tine sau ce eticheta ti se pune.
• Momentul in care nu te mai compari cu altii si nici nu te mai strezi ca altii sunt mai buni.
• Momentul in care iti dai seama ca singura competitie este cu tine insati/insuti.

Acela este momentul in care incepi sa faci performanta.

Acel moment a venit la cateva luni dupa ce programul cu tine s-a incheiat.

Cel mai bun program ever, care a lasat un imens impact asupra mea.

Nu am constienizat imediat ce mi se intampla.

Din contra, la unele sedinte mi se parea ca nu se intampla mare lucru sau nu cu viteza cu care imi doream eu. Dar in timp am vazut rezultatele. Am vazut cum incep sa gandesc altfel, cum analizez mai mult ceea ce se intampla in jurul meu si cum identific oportunitati de care inainte nici nu imi dadeam seama ca ar exista.

In timp, ma refer la un an distanta, un an plin, un an as spune eu incununat cu succese, micute dar promitatoare, care ma determina sa merg inainte, spun: DA, se poate!

Tin minte ca, in ianuarie, la o sedinta ”extra pachet” ( ”pachetul” se terminase), mi-ai cerut sa ma descriu metaforic: la inceputul programului si la momentul respectiv. La inceputul programului, ma vazusem ca o pisicuta alba ce statea in casa, la caldurica, si se gandea ce bine si cald e inauntru. Afara era o zi de iarna geroasa, cu zapada din plin. Usa spre gradina se deschide si o rafala de vant rece patrunde in incapere. Pisicuta se intoarce pe partea cealalata si, alene, arunca o privire spre usa. O uimesc albul de afara, razele soarelui printre crengile pline de zapada ale copacilor. Se aud zgomote noi, pare ca o noua lume se deschide. Pisicuta se intreaba: ”Sa ies, sa nu ies…oare ce ma asteapta afara?”. Scoate o labuta afara, incearca zapada rece si umeda, dupa care se retrage rapid in confortul camerei: ”E frig… mai bine stau la caldura”. Si totusi, ceva o intriga: oare ce e afara, oare cum e sa traiesti afara, cum e sa nu iti fie teama, sa fii sigura pe tine? Cum ar fi sa fii o pisicuta sau mai bine zis o pisica plina de incredere, care nu are frica sa incerce lururi noi si sa traisca viata din plin? Pisicuta era multumita in zona ei de confort, dar cumva plictisita, voia mai mult, voia sa vada si ce se mai poate intampla nou. Cumva, in casa, la caldura, era plictiseala, se simtea singura, nu avea parte de nici o provocare. Nu aparea niciun soricel la orizont. Asta in cazul in care mai stia – sau uitase complet? – cum e sa participi la vanatoarea de soricei. Vanatoarea de soricei parea un lucru pentru oameni mari si nu pentru o biata pisicuta … de 36 de ani. Ce gluma, buna… pisicuta la 36 de ani! Dar da, asa ma simteam. Un om matur care gandeste si reactioneaza ca un copil/ adolescent.  Aceasta pisicuta eram eu la inceputul programului.

In ianuarie, iti spuneam ca ma simt ca un copil care a vazut multe lucruri noi si inca exploreaza  lumea, imprejurimile, inca acumuleaza informatii si inca analizeaza. Mda… am putut vedea expresia de pe fata ta. Parea ca spune… ”Si au fost luni de munca aproape in van…” Dar asta simteam in ziua respectiva. La mine dureaza mai mult pana evolueaza lucrurile.

Notă ES: Nu cumva gândul pe care mi-l atribuiai atunci mie era, de fapt, doar în mintea ta? Gândul acela nerostit, generat de așteptări nerealiste și nerăbdare, pe care eu îl simt de multe ori la oamenii cu care lucrez: ”Așteptam să mă mișc mai repede, așteptam ca, în 6 luni să văd rezultate mai spectaculoase”… Uităm adesea că rezultatele depind de distanța pe care trebuie să o parcurgem între locul de plecare și destinație, de ritmul de învățare-transformare profundă al fiecăruia și de contextele sociale de ansamblu.

Azi, la mai bine de un de la inceputul programului, nu ma mai simt deloc acel copil, care doar exploreaza ; ma simt ca o acvila. Care planeaza in aer si observa ceea ce se intampla in jur, care construieste retele si leaga prietenii noi, care participa la multe activitati/cursuri, care isi deschide orizonturile si zboara incercand sa isi depaseasca limitele, care analizeaza oportunitatile care i se ivesc si apoi actioneaza, care a ajuns la concluzia ca singura competitie e cu sine insasi si cu limitele pe care si le impune singura.

Multumesc, Elisabeta!

Cu drag,

S.”