Valoarea competențelor transversale: ce roade culegi opt ani mai târziu?


08.27.2020
Alexandra Bertea

Ati citit vreodata o corespondenta a voastra mai veche si ati constatat ca sinele vostru mai tanar era o alta persoana? O cu totul alta persoana? Ce v-a surprins cel mai mult dintre gandurile, exprimarile si actiunile de atunci? Cine si unde ati fi fost astazi daca ati fi continuat sa ganditi, sa comunicati si sa actionati la fel si peste timp?

Eu am facut exercitiul acesta si cea mai potrivita descriere ar fi: „imi pari cunoscuta, dar nu stiu de unde sa te iau”. Am recitit de curand, cu destula compasiune pentru mine cea de atunci, primele e-mail-uri trimise Elisabetei Stanciulescu, in 2012. Fiecare paragraf din corespondenta mea initiala continea cel putin o plangere, fiecare fraza indica un alt blocaj. Imi aminteam ca am trecut pe acolo, era ceva familiar in atitudinea victimei care cauta vinovati, insa atat de departe ma simt astazi de nefericirile mele de atunci, incat sa revad imaginea obisnuintelor lasate in urma a fost deopotriva un parastas si o sarbatoare.

In acel an ma gaseam in primul impas semnificativ ca tanar adult. Dificultatea de a lua decizii si lipsa increderii in propriile abilitati intretineau un cumul de probleme, unele stiute, altele abia intuite. Fusesem o eleva constiincioasa dintr-o scoala rurala, apoi trecusem printr-un liceu teoretic competitiv, absolvisem un program de licenta in Sociologie „printre studentii foarte buni” si fusesem selectata in departamentul de Resurse Umane al unei companii multinationale. Insa dupa aceea … incotro? Amanam decizii importante, nu doar pentru ca nu vedeam solutii, ci mai ales din cauza ca nu gaseam nicio lanterna launtrica sa-mi arate „pe ce sa pun mana” din resursele mele pentru a ma sustine in urmatorii pasi. Pe de o parte, simteam ca perspectivele de crestere in job erau limitate. Pe de alta parte, ma indoiam ca as fi meritat oportunitatea care mi se oferise: de fapt, nu-mi era foarte clar ce abilitati aveam, iar sindromul impostorului era doar una dintre pietrele de moara, demne de un elefant bine antrenat, din bagajul meu emotional. Simteam ca navigasem singura pe traseul unei fete modeste de la tara si ca toate vanturile imi fusesera impotriva. Depasita de situatie, traiam confuzia si temerea ca, orice as face, urma sa raman victima societatii, a scolii romanesti si a situatiei precare a familiei. Dadusem parca auditie pentru un rol atat de nepotrivit, incat discrepanta dintre ce traiam si nevoile mele fundamentale (din nou, unele stiute, altele abia intuite) nu mai era tolerabila.

Daca intuiti ca urmeaza partea in care ratusca cea descurajata devine lebada cea increzatoare, aveti dreptate. Intr-un moment de inspiratie, am cautat resurse printre profesorii consacrati in domeniul pe care-l studiasem. Doamna Elisabeta Stanciulescu nu mi-a fost profesor, dar auzisem despre exigenta stiintifica pe care o impunea si la care profesorii mei se raportau cu admiratie. Descoperisem ca, dupa demisia din mediul universitar, isi oferea cunostintele si priceperea unei cauze cel putin la fel de nobile: antrenarea potentialului uman la standarde pe care invatamantul formal le refuzase. I-am scris și, din fericire, a vazut in mesajele mele de inceput nu doar blocajele, ci si un talant sau doi cu care se putea lucra. Pentru ca imi ajutam financiar familia si castigam destul de putin, i-am solicitat un program de dezvoltare cu bursa, iar faptul ca a acceptat mi-a oferit exact puntea si angajamentul de care aveam nevoie pentru a ma lua in serios: orice intentie de a iesi din deznadejde trebuia sa fie ferma si aveam mult de lucrat de la intentie pana la decizie.

Pentru o tanara absolventa careia nenumarate optiuni de viitor ii erau deschise, intretinusem pana atunci o ambiguitate paralizanta. Elementul supriza? Efortul individual in procesul de invatare, pentru ca asta conteaza cel mai mult, dincolo de contributia antrenorului. Cat de mult efort individual? Depinde numai de cat de mult vrei sa obtii pentru investitia ta. Disciplina pe care am avut nevoie sa o creez a fost incomoda la inceput, dar a devenit o rutina sanatoasa, ca orice antrenament in care tesutul muscular este „stresat” pentru a creste. Programul mi-a devenit apoi busola si ghid: fiecare dintre sedintele cu Elisabeta au pus in lumina resurse interioare noi, care mi-au dat increderea ca pot iesi din nisipul miscator. Semintele au cazut pe pamant reavan, au fost udate si au inceput sa incolteasca. Intalnirile de lucru au suplinit fermitatea calda pe care nu o gasisem in parintii mei, dar si modelele de disciplina si perseverenta pe care nu mi le cultivasem suficient in scoala. Urmaream obiective clare, cu flexibilitatea de a decide cum imi antrenez resursele pentru a ma apropia de aspiratiie mele.

Recunosc, pana la finalul celor 12 luni nu atinsesem nirvana si nici nu eram cel mai increzator dintre oamenii pe care ii cunosteam. Insa la final rezumam astfel castigurile: ma cunosc mai bine si imi pot organiza mai bine existenta decat inainte de inceperea programului. Mai cu seama, constientizam ca pana atunci evitasem sa iau viata in propriile maini, desi eram activa pe piata muncii de la 16 ani, desi ma casatorisem si eram deja in cursul unui divort, desi ma consideram un adult responsabil de bunastarea parintilor si fratilor mei adulti.

Ceva esential se schimbase. A fost, fara modestie, diferenta intre un tanar-adolescent in deriva si un tanar-adult cu un simt al directiei si cu un SCOP realist. SCOP, dupa cum tocmai invatasem de la Elisabeta, desemna si intersectia intre 4 parametri dupa care aveam sa-mi ghidez alegerile de atunci incoace: Sanatos, Constructiv, Onest si Productiv. Atunci am inteles prin experienta personala conceptul de self-efficacy despre care invatasem doar teoretic.

Daca inainte nu imi stabileam obiective, amanam decizii, imi risipeam energia gandidu-ma la dificultati si ma demotivam cu usurinta, la finele programului imi planificam prioritatile cu zile, saptamani si chiar luni in avans, reuseam sa ma motivez si sa ma organizez pentru a duce la capat proiecte personale si profesionale, tratam experientele negative ca prilejuri de invatare si imi foloseam energia pentru a gasi solutii. Cu indrumarea si resursele oferite de Elisabeta, am avansat catre autonomie si zone de confort din ce in ce mai generoase. De la „nu mi-au spus”, la „ma documentez”. De la „nu mi-au dat”, la „caut pana gasesc”. De la „e prea greu”, la „disconfort=growth (crestere)”. De la „totul e relativ”, la „relativitatea nu e totul”. De la „trebuie sa ma descurc singura”, la „stiu sa cer ajutor”. De la „am devenit un conglomerat de emotii negative tinute in frau, de neputinte si nemultumiri” din corespondenta de inceput, la „nu-mi amintesc cum se simte mersul abia invatat, dar eu cu siguranta traiesc acum ceva din experienta aceea”, un an mai tarziu. In esenta, de la defetism, la „daca vrei, se poate”. Cum ar zice englezul, if there’s a will, there’s a way.

Diminuasem considerabil distanta intre ceea ce imi doream si directia in care ma orientam (aveam o directie!), eram echipata sa continuu sa lucrez autonom, ma descoperisem suficient incat sa aleg un program de masterat in acord cu valorile mele, imi gasisem curajul de a lasa deoparte multe din cliseele impovaratoare si energia pentru a pastra ritmul unui antrenament continuu. Resurse care mi-au servit formidabil, pentru ca aveam sa fiu acceptata apoi ca bursier intr-un program de masterat international la una dintre cele mai bine cotate universitati in domeniul educatiei (UCL, Londra). Viata mea adulta abia incepea, dupa aceasta metamorfoza ghidata, dupa ce asimilasem o parte din observatiile si feedback-urile Elisabetei, pe masura capacitatii mele de intelegere si de receptare de atunci.

In timp, programul de dezvoltare cu Elisabeta a continuat sa dea randament.

Ce roade culeg opt ani mai tarziu?

Cel mai important pentru mine: libertatea reala de a lua decizii. Stiu ca pot face aproape orice imi propun SCOP. In traseul profesional m-am specializat in recrutare, lucrand pentru doua dintre cele mai inovative companii de software din lume. Echipa pe care am creat-o are misiunea de a diversifica capitalul uman in Europa: pentru a continua sa inoveze, companiile mari investesc in programe de incluziune si diversitate, iar departamentul meu se ocupa tocmai cu recrutarea profesionistilor talentati, din medii diferite, de etnii, culturi si categorii sociale cat mai diferite. Competenta unei echipe este mai mult decat suma competentelor individuale, asa incat contributia la diversitatea cognitiva a companiei imi aduce satisfactie. Ca manager, ma educ sa devin un coach prezent („aici si acum”) si un mentor eficient (strengths-based development), sa antrenez in echipa mea spirit de initiativa, orientare catre actiuni productive, comunicare constructiva si onesta, gestiunea timpului si energiei.

Am experimentat intre timp si alte modele de coaching profesional: in experienta de angajat am lucrat succesiv cu 2 mentori, un coach acreditat international, 5 manageri cu roluri simultane de coach. Din aceste experiente am asimilat atat continutul pe care mi-l ofereau (intotdeauna adaptat situatiei si jobului), cat si formatul. Daca pot identifica un motiv pentru care aceste experiente au fost eficiente pentru dezvoltarea mea, e faptul ca s-au asezat pe un fundament solid. Receptivitatea mea la invatare fusese antrenata cu ani inainte, de un coach-antrenor-mentor a carei viziune transformatoare a continuat sa ma ghideze mult dincolo de granitele spatiale si temporale are programului initial. Prin prisma impactului, niciunul dintre programele de dezvoltare de care am beneficiat ulterior nu s-a apropiat de eficienta abordarii Elisabetei Stanciulescu.

Parte din proiectul personal pentru urmatorii ani este sa devin un antrenor eficient al potentialului uman, lucrand cu intentie si seriozitate la abilitatile si cunostintele mele. Ma inscriu din aceasta noua postura in programul din 2020 al Elisabetei Stanciulescu, pentru ca imi propun sa dau mai departe ceea ce am invatat, sa antrenez competente transversale cu tineri care vor sa-si imbuntateasca performantele si sa-si orienteze sanatos resursele in cariera si in viata de adult. Insa nu doar tinerii dezorientati au nevoie sa depaseasca barierele mentale, emotionale si socio-culturale, cliseele auto-impuse, teama de esec si aspiratiile limitative. Abordarea Elisabetei Stanciulescu este recunoscuta drept valoroasa si de profesionisti maturi, impliniti sau aflati pe un drum ascendent, a caror onestitate in recunoasterea propriilor limite i-a determinat sa solicite programe de dezvoltare.

Doua din trasaturile centrale ale programului ma inspira sa devin trainer si sa ofer mai departe beneficiile modelului: abordarea holistic-interdisciplinara si flexibilitatea programului si coach-ului. Ce altceva a mai contat? Modelul personal de integritate pe care Elisabeta l-a transmis, feedback-ul constant, intrebarile si provocarile (observatia reflexiva asistata), instrumentele pentru organizarea timpului si evaluarea deciziilor, incurajarea si indrumarea in a ma concentra pe progres si de a-mi alimenta energia din reusitele mici si mari deopotriva.

Sunt constienta de tonul eminamente favorabil al relatarii. Experienta personala face imposibil sa scriu despre interactiunea cu Elisabeta Stanciulescu fara ca aprecierea sa sune si elogios. Am motive intemeiate, subiective si obiective, pentru care apreciez si recomand programul de dezvoltare creat de ea. Sunt constienta in acelasi timp ca fiecare parcurge distante diferite, in ritmuri diferite de dezvoltare. Programul nu e pentru oricine vrea o schimbare. E pentru cine este dispus sa investeasca nu doar timp si bani, ci si energia necesara pentru a sedimenta schimbarile. E pentru cine accepta ca disconfortul e parte din traseu. Si pentru cine cauta nu doar o iesire imediata dintr-un impas, ci o modelare pe termen lung (dezvoltarea lifelong).  Impartasesc experienta mea ca resursa pentru aceia care au nevoie de motive in plus pentru a se decide.

Dilema si dezorientarea pe care le-am trait in 2012 (aveam sa aflu ca majoritatea colegilor mei de generatie se gaseau intr-o stare de conflict similara) „si-au gasit nasul” in programul Elisabetei. Generatia mea are acces fara precedent si aproape neconditionat la resurse de auto-educare. Nesurprinzator, cele mai populare sunt gratuite sau costa chiar mai putin decat valoarea hartiei si costului de editare, incat nu le putem cere direct socoteala pentru deziluziile furnizate; a se vedea cartile self-help, care injecteaza motivatie si incredere de scurta durata, dar al caror castig net pe termen lung este redus. In timp ce intreaga industrie self-help creste cu 5% anual, unele rapoarte de piata considera „personal coaching” drept a doua cea mai rapida industrie in crestere ca incasari. Domeniul insa este slab reglementat, competenta coach-ilor fiind doar una dintre verigile ruginite.

Nevoia de orientare personala si profesionala exista totusi, incontestabil, precum exista si presiunea pietei muncii de a ne actualiza cunostintele si abilitatile, de a ramane relevanti in medii volatile, incerte, complexe si ambigue.

Notă ES: pentru înscrierea în programul următor, click pe fotografia de mai jos.

Mindfulness e ce iti doresti tu cel mai mult. Curs dezvoltare integrată cu Elisabeta Stanciulescu

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.