Am avut nevoie de o jumătate de secol ca să înțeleg aceasta: sinceritatea, așa cum o înțeleg și cum o practică oamenii în mod obișnuit, nu e o calitate. Dacă afirmația mea te contrariază ori scandalizează, citește atent în continuare; ce scriu eu te va provoca să gândești dincolo de zona ta de confort, iar pe mine contraargumentele tale mă pot ajuta să aprofundez. Dacă ești de acord cu afirmația mea, citește în continuare și ajută-ne să descoperim argumente noi.

Când cineva spune ”Eu sunt sincer(ă)”, spune, de fapt, ”Eu gândesc/simt asta și îți comunic exact ce gândesc/simt, nu ascund ce gândesc/simt și nu mint”. Altfel spus: crede că se manifestă în autenticitatea sa și că spune deschis adevărul, așa cum îl vede el/ea.

Și ce e rău în asta? – mă vei întreba.

1. Cât de sigur(ă) ești că, într-adevăr, gândești/simți așa?

Ți s-a întâmplat vreodată să-ți dai seama, după aceea, că, de fapt, nu gândeai/simțeai chiar așa, că gândurile/trăirile tale erau mai complexe, poate chiar contradictorii, și ai dat glas doar acelora care ți-au satisfăcut nevoile cele mai pregnante în acel moment: să te ”descarci”, să te ”bagi în seamă” (să obții atenție), să te ”răzbuni” (să-ți arăți puterea) etc.?

1. Cât de sigur(ă) ești că gândurile/trăirile acelea te reprezintă într-adevăr?

Ți s-a întâmplat vreodată să spui, după aceea, ”Eu nu sunt așa, nu gândesc așa, a fost un impuls de moment”?

3. Cât de sigur(ă) ești că ceea ce gândești și spui e și adevărat?

Ți s-a întâmplat vreodată ca, după aceea, să descoperi că lucrurile stăteau, de fapt, altfel decât ai gândit și ai spus tu? Ori să te îndoiești un pic de adevărul spuselor tale chiar în timp ce vorbeai?

4. Cât de sigur(ă) ești că ceea ce gândești/simți tu chiar merită comunicat și altora? Ori că merită într-adevăr să le acorzi atenție tu însuți/însăți?

Ți s-a întâmplat vreodată să descoperi, după aceea, că gândurile/trăirile tale au fost doar pasagere ori superficiale, vizau detalii nesemnificative, fără mare importanță? Ori că celălalt pur și simplu nu voia să le audă și le-ai spus degeaba, ți-ai consumat energia și timpul fără folos?

5. Cât de sigur(ă) ești că ceea ce comunici exprimă cu adevărat ce simți și ce gândești?

Ți s-a întâmplat vreodată să spui, după aceea, ”Nu asta am vrut să spun, n-am găsit cuvintele cele mai potrivite, tonul cel mai potrivit” ?

6. Cât de sigur(ă) ești că îi faci cuiva un bine spunând ceea ce spui?

Ți s-a întâmplat vreodată să descoperi, după aceea, că gândurile/trăirile tale au fost nesănătoase, neproductive, neconstructive și au generat mai mult rău decât bine, în viața ta sau/și în viețile altora?

 Dacă ai fost… sincer(ă) și ai răspuns ”Da” la întrebările de mai sus, înțelegi că atunci când ești sincer(ă):

• nu ești neapărat autentic(ă), de vreme ce gândurile/trăirile tale sunt mult mai complexe, iar ceea ce spui nu te reprezintă în esența, în profunzimea, în complexitatea ta;
• nu spui neapărat adevărul, de vreme ce se dovedește că, cel puțin uneori, lucrurile stau de fapt altfel decât le vezi și le prezinți tu;
• nu faci neapărat vreun bine cuiva, ba, dimpotrivă, uneori poți face mult rău.

Mulți creștini obișnuiesc să spună, cu referire la posturile prescrise de biserică: ”Nu e păcat ce bagi în gură, e păcat ce scoți din gură”.

Sinceritatea e paravanul sub care ne ascundem atunci când ne cunoaștem prea puțin pe noi înșine și nu înțelegem cât de complexă e natura (autenticitatea) noastră uman-socială. Atunci când nevoi umane fundamentale ne împing să acționăm, iar noi nu suntem conștienți de ele, ori nu vrem să le recunoaștem ca atare. Atunci când inteligența noastră emoțională nu e suficient de bine antrenată ca să deosebim impulsurile de moment de emoții și sentimente, să nu lăsăm impulsurile să ne întunece rațiunea și să valorificăm sănătos, productiv și constructiv emoțiile și sentimentele.

Reține această parafrază, creată de mine, a unui cunoscut proverb:

Spune-mi ceva despre mine sau despre alții, ca să-ți spun cine ești.

Sinceritatea ta dezvăluie prea puțin sau nimic despre alții, dezvăluie însă foarte multe lucruri despre tine: valorile tale, stereotipurile tale, frustrările tale, setarea ta mentală către dezvoltare sau, dimpotrivă, către închiderea în propriul ego și propriile limitări (mindset) etc. etc.

În dicționare, sinceritatea și onestitatea apar de obicei ca sinonime. Sunt ele cu adevărat sinonime și în viețile noastre de fiecare zi? Eu cred că nu.

După observațiile mele, când oamenii spun ”Sunt sincer(ă)” se raportează, de regulă, la alții. Aud rar ”Sunt sincer(ă) cu mine”, sinceritatea e rareori asociată reflexivității. Și, personal, nu simt căldură în manifestările de sinceritate; aceasta, sinceritatea, îmi pare o noțiune care definește un moment de dez-identificare și răceală spontane într-o relație, întemeiate pe judecăți rapide și superficiale.

Dimpotrivă, onestitatea îmi pare o noțiune care definește un raport mai complex, mai reflexiv, mai autentic, mai profund și mai cald cu sine și cu ceilalți. Poate de aceea am și văzut mulți oameni sinceri, dar mai puțini onești cu ei înșiși și cu alții.

Compară ce simți și ce așteptări ai atunci când spui acestea: ”Fii sincer(ă)” și ”Fii onest(ă)”; ”X e sincer(ă)” și ”X e onest(ă)”.

Sinceritatea se traduce adesea foarte simplu prin ”ce-i în gușă și-n căpușă”, uneori prin ”vorbește gura fără tine”. Ca să fii sincer, nu ai nevoie să stai să cântărești câte din valorile și convingerile tale profunde sunt exprimate; nici cât din ce spui exprimă și altceva decât ”adevărul” tău, pre-judecățile tale (stereotipuri, credințe învățate, specifice grupurilor tale de apartenență și de referință) ; nici ce consecințe va avea ceea ce spui. Dacă stai să-ți pui toate aceste întrebări, sinceritatea ta e negată sau măcar pusă sub semnul întrebării, pentru că spontaneitatea și sinceritatea sunt considerate inseparabile.

Onestitatea implică un proces de conștientizare și respectare a valorilor tale profunde. Un plus de autocunoaștere în profunzime. Un plus de considerație față de complexitatea ființei umane și, implicit, un plus de autenticitate. Un plus de responsabilitate și căldură în judecarea ta și a celuilalt și în modul de a comunica ceea ce simți și gândești. Un plus de caracter bun. E prima condiție a integrității.

În opinia mea, sinceritatea e specifică vârstelor imature: copiii și adolescenții sunt dureros de sinceri, iar sinceritatea lor brutală în anumite situații nu exclude minciuna spusă cu tot atâta convingere în altele.

Adultul matur – da, există și adulți imaturi – este și se cuvine să fie onest. În primul rând cu sine. Iar onestitatea cu sine te conduce și la onestitate cu ceilalți.

Învață să fii onest(ă) și lasă-i pe cei încă insuficient de maturi să fie sinceri !

Și învață să procedezi așa, atunci când ei te agresează cu sinceritatea lor:

Ce spui tu e problema ta; ce fac eu cu ce spui tu e problema mea și mă concentrez pe ea.