Despre analfabetism funcţional, examene şi calitatea învăţământului românesc – din memoriul meu de demisie, august 2008

07.07.2011

Oare ce lucrează mai puternic în minţile şi emoţiile celor care nu acceptă că rezultatele de anul acesta la bacalaureat constituie un indicator valabil al calităţii educaţiei noastre: frica de a privi realitatea în faţă, nevoia de a apăra o imagine (iluzorie) de sine, ori pur şi simplu o doză imensă de ipocrizie?

Testele PISA administrate în 2006 arătau limpede că mai mult de jumătate dintre tinerii noştri care aveau atunci 15 ani se aflau sub nivelul considerat minim necesar pentru a face faţă vieţii contemporane – iar rezultatele sunt publice din 2007, pot fi accesate uşor pe internet. Acum, marea majoritate a acelor tineri au 20 de ani şi sunt pe cale să obţină diplome de licenţă, în pofida analfabetismului lor funcţional diagnosticat. Vor deveni în curând aspiranţi la poziţii profesionale, unde aşteaptă condiţii de muncă şi salarii „potrivit studiilor / diplomelor”.  Iar noi vom aştepta de la ei servicii şi bunuri de consum care să contribuie la creşterea calităţii vieţilor noastre.

Deocamdată, ei sunt aceia care determină calitatea învăţământului nostru superior. Pe de o parte, pentru că profesorul care are în sala de curs / seminar mai mult de jumătate dintre studenţi în situaţie de analfabetism funcţional este obligat să-şi calibreze toate resursele de învăţare pe care le oferă la nivelul lor de înţelegere – demotivându-i, oricât ar încerca să evite aceasta, pe studenţii care pot mai mult. Pe de altă parte, pentru că ei sunt cei care evaluează  foarte vocal – și adesea agresiv – calitatea prestaţiilor profesorilor lor, utilizând aceleaşi unităţi de măsură (criterii şi standarde) pe care le utilizează cei care se revoltă împotriva rezultatelor bacalaureatului: ei sunt victime, nu au avut nicio responsabilitate, dacă nu promovovează înseamnă că nu au primit „pe tavă” resurse de învăţare suficiente, iar motivaţia pentru învăţare trebuia să vină şi ea dinafară, de la profesori-Dumnezei; şi de ce, dacă au fost promovaţi atâţia ani, să nu promoveze şi examenul x sau y? „ceva au scris / au spus” la examen, aşa că, dacă nu primesc „un 5 acolo”, numai „exigenţa exagerată / aberantă” a profesorilor e de vină; reforma e necesară, dar trebuie să înceapă cu alţii, ei au dreptul să continue aşa cum au fost obişnuiţi.

Oricât de devotat ar fi un profesor, oricât de competent în domeniul său şi oricât de deschis la a-şi perfecţiona metodele didactice, nu e „un profesor bun” dacă nu e „înţelegător”, „cumsecade”, „cool”.  Şi cu cât e mai laissez-faire şi mai indulgent la examene, cu cât e mai „flexibil” la orice compromis cu conţinuturile ştiinţifice, cu regulile instituţionale şi cu regulile morale, cu atât e mai protejat de calomnii, presiuni, ameninţări, atacuri – care îi apasă greu pe toţi aceia care îşi iau foarte în serios profesia şi nu au şansa unei populaţii şcolare atent selectate.

Acum 3 ani, am punctat în memoriul meu de demisie câteva lucruri care apar acum ca evidente. Le fac publice aici.

*

„Am decis sa-mi asum riscurile pe care le implica renuntarea la un statut social superior, si implicit la singura sursa de venit stabil, din ratiuni legate de valori si standarde: doresc sa raman corecta, consecventa cu mine insami, sa continuu sa actionez potrivit valorilor si standardelor de care sunt atasata, dar constat ca acest lucru nu mai e posibil in invatamantul nostru actual – prins mai mult ca oricand in capcana unei imense contradictii intre idealurile afirmate retoric si practicile de fiecare zi.

Nu demisionez din cauza ca vreun rau special s-ar petrece in cadrele particulare ale Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala, respectiv ale Universitatii « Babes-Bolyai » din Cluj-Napoca. In calitate de sociolog al educatiei si de cadru didactic care a predat in trei dintre cele mai prestigioase universitati si in cele mai mari trei centre universitare din Romania, pot afirma cu certitudine ca problemele sunt in esenta aceleasi peste tot.

(…)

Convingerea mea e ca reforma sistemului educativ romanesc va ramane retorica gratuita atata vreme cat nu vom schimba radical sistemul de testare-notare. Oricat ar parea de atipic si ilogic, aceasta ar trebui sa constituie prima prioritate in Romania, din cauza ca elevii / studentii / parintii romani identifica prin traditie invatamantul cu notele si diplomele si sunt obisnuiti sa astepte ca la scoala sa se invete in primul rand, daca nu chiar exclusiv, lucrurile care sunt testate la examenele cruciale ; la randul lor, cei mai apreciati profesori se orienteaza in organizarea proceselor de predare-invatare dupa aceleasi repere (examenele) ; totodata, aici se afla sursa compromisurilor, coruptiei si complicitatilor care submineaza toate incercarile de instituire a unei culturi a calitatii.

In acelasi timp, ar trebui sa popularizam larg, insistent, pe toate canalele, ideea importantei pe care o are in invatare exercitiul personal, repetat de cate ori este nevoie, in functie de particularitatile individuale. Majoritatea studentilor se prezinta astazi la examene fara a fi exersat ei insisi, autonom, alta capacitate sau competenta decat aceea de a memora rapid, in cateva zile sau ore, simplificat, trunchiat, deformat, informatia rezumata in suporturile de curs. Si promoveaza in acest fel, adesea cu note mari (fie-mi iertata comparatia, dar examenele de la Scoala de soferi necesita mai mult efort personal de invatare si mai mult exercitiu decat majoritatea examenelor din invatamantul superior romanesc actual)!

Opinia, atat de frecventa la noi in discutiile si deciziile cu privire la educatie, ca reusita ar depinde in primul rand de calitatea si munca educatorului nu a fost confirmata de niciun studiu aparut intr-o publicatie serioasa. Sigur, cadrul didactic e responsabil pentru calitatea unui numar de resurse de invatare: probleme / exercitii relevante pentru formarea unor capacitati si dezvoltarea unor competente cerute de viata reala, oportunitati de familiarizare cu modalitati de gandire in vederea rezolvarii eficace si etice a problemelor, informatie relevanta, sistematizata si explicitata, stimulare, feedback si recomandari. Dar nu poate fi culpabilizat nici pentru modul in care elevii / studentii aleg sa utilizeze aceste resurse si nici pentru performantele pe care ei le obtin, dependente de un numar foarte mare de factori incontrolabili: particularitatile fiecaruia si disciplina propriei munci de intelegere, memorare, exersare ; valorile-atitudinile familiei ; cultura locala ; cultura organizatiei etc. Chiar genial sa fie, niciun educator nu-i poate aduce la un nivel satisfacator de performanta (reala, nu exprimata in notele pe care el insusi le « da ») pe elevii / studentii care nu atribuie scolii decat o functie formala si / sau nu desfasoara ei insisi o munca de invatare continua, cu metodele de lucru si disciplina specifice domeniului de activitate respectiv ; in pofida stereotipurilor larg impartasite, motorul performantei in invatare nu e placerea, ci munca organizata, o poate confirma orice performer, din orice domeniu.

Poate ca solutia cea mai eficace ar fi ca rolurile de testare-notare sa fie separate de rolurile de predare-invatare, eventual prin infiintarea unei structuri autonome specializate (departament / agentie / autoritate nationala). Avantajele acestei solutii ar fi acelea ca : (1) ar ajuta la perceperea corecta a scolii – ca furnizor de contexte si resurse de invatare – de catre elevi / studenti / parinti / cadre didactice ; (2) ar contribui la dezvoltarea unei culturi a calitatii in scoli (prin eliminarea mizei esentiale a compromisurilor, coruptiei si complicitatii – daca se doreste, intr-adevar aceasta !) ; (3) ar ajuta la diminuarea semnificativa a atmosferei agresive din institutiile de invatamant si ar contribui la cresterea caracterului educativ al relatiilor dintre elevi / studenti si dintre acestia si profesori (prin diminuarea competitiei interne si incurajarea cooperarii, diminuarea stressului, a presiunilor etc.) ; (4) ar permite elaborarea si evaluarea profesionista a testelor ; (5) ar evita distorsiunile generate de faptul ca profesorul care le « da » note propriilor elevi stie ca notele vor fi interpretate ca indicator al propriei competente.

Ar fi de asemenea util sa se renunte la testarea-notarea pe discipline si sa se instituie testari de sinteza, pe arii curriculare (teste semestriale sau anuale si teste finale care solicita rezolvarea unor probleme de viata reala, utilizand cunoasterea si modurile de gandire specifice respectivei arii curriculare). Testele ar fi mai relevante, studentii ar fi expusi unui numar mai mic de examene, evaluarea ar putea fi realizata efectiv de mai multi corectori, iar  timpul pe care l-ar putea acestia aloca efectiv unei lucrari ar fi mai mare.

In orice caz, se impune generalizarea anonimatului in testare, fie dupa modelul american (teste computerizate), fie dupa modelul englezesc (combinand secretizarea numelui cu recorectarea unui esantion aleator stratificat din lucrarile la toate disciplinele / ariile curriculare, inclusiv optionale). Anonimatul cadrelor care (re)corecteaza ar aduce un plus de corectitudine.

Pentru ca astfel de schimbari sa se produca, ar trebui insa sa avem curajul politic sa ne asumam in statisticile oficiale procentul real de analfabetism functional, incurajandu-i deschis si consecvent pe evaluatori sa testeze si sa noteze performantele reale ale elevilor / studentilor in ce priveste capacitatile si competentele lor de a gasi, bazandu-se pe cunostinte stiintifice acurate, solutii eficiente si etice pentru problemele fundamentale ale vietii reale. Testele internationale au pus in evidenta analfabetismul functional al majoritatii absolventilor din invatamantul general (fostii studenti isi amintesc probabil ca eu am diagnosticat fenomenul cu multi ani in urma, in cadrul cursurilor de sociologia educatiei) si un strat extrem de subtire al tinerilor capabili de performante superioare;  daca teste similare le-ar fi administrate absolventilor de invatamant superior, ele ar proba – o afirm cu toata raspunderea – o rata scandaloasa a analfabetismului functional si la acest nivel, foarte departe de procentele de promovabilitate si de notele mari din cataloage ! Sigur, avem si aici cativa performeri, asa cum avem si studenti de mijloc, dar diplomele pe care le primesc au valoare egala pe piata muncii cu diplomele pe care le primesc colegii lor : despre ce egalitate a sanselor si justitie sociala vorbim aici ?!?

Bucuresti, 7 august 2008 „