Libertate, ori dictatură generalizată? Despre valorile care susţin regulile

11.01.2011

Libertate, libertate, libertate…

Doar sub plapuma ta, jumătate treaz-jumătate adormit(ă), visând la ce vrei tu, poți fi absolut liber(ă). Din secunda în care ai deschis ochii și ai coborât din pat, încep constrângerile și libertatea începe să se diminueze.

Practic, realist și simplu vorbind, libertatea se traduce astfel:

– dacă alegi – liber – să faci parte dintr-un grup pe care nu tu l-ai creat, și chiar dacă l-ai creat nu mai ești tu singurul leader, trebuie să accepți să respecți regulile pe care altul, nu tu, le face; pentru că, atâta timp cât valorile tale fundamentale nu sunt atacate, respectarea regulilor face parte din contribuția ta la funcționarea și dezvoltarea grupului;

– dacă respectivele reguli contravin valorilor tale fundamentale – care nu se confundă cu ego-ul tău, care ar vrea să controleze el lucrurile și să fie ”cel mai” -, ai posibilitatea să propui reguli noi și să faci tot ce se află sub controlul tău ca ele să fie luate în considerare; iar dacă nu sunt, ai posibilitatea să părăsești grupul;

– dacă tu creezi grupul, ai libertatea să creezi și regulile; însă dacă regulile acelea nu sunt acceptate de nimeni, vei rămâne singur(ă);

– și, desigur, îți rămâne posibilitatea să te întorci, singur, sub plapuma ta, unde poți visa, absolut liber, la tot ce dorești tu.

Publicat în Cariere.

„Asta e chiar interesant: valori versus reguli. Vreau să-mi notez” – îmi spune, după minute în şir de rezistenţă la ideea că orice relaţie, fie ea profesională sau de cuplu, creşte calitativ atunci când partenerii stabilesc câteva reguli clare pe care le respectă în relaţia lor cotidiană.

Unii sunt tentaţi să creadă că alergia declarată la reguli a majorităţii românilor, inclusiv a celor superior şcolarizaţi şi superior situaţi în ierarhii, ar fi un reflex postcomunist: după atâţia ani de dictatură (echivalată cu dominaţia regulilor), ne-am câştigat libertatea, nu e normal să facem ce ne place să facem, nu ce suntem constrânşi prin reguli?

E de două ori fals.

O dată, pentru că o dictatură înseamnă dominaţia voinţei arbitrare a unui individ, nu a regulilor. De fapt, cei mai mulţi români înţeleg astăzi prin libertate nu opusul dictaturii, ci o formă de dictatură generalizată: nu doar individul aflat în vârful unei ierarhii are dreptul să facă ce-i place şi să-i pună pe ceilalţi în faţa unui implacabil „Aşa vreau eu, aşa îmi place mie”, ci fiecare individ!

Am anticipat cu ani în urmă această tendinţă de evoluţie a societăţii româneşti. Dacă doriţi, citiţi Avataruri ale democraţiei într-o societate în tranziţie, în Despre tranzitie si universitate , pp. 15-28. Iasi : Polirom. 2002. Publicat iniţial în limba franceză: ‘Avatars de la démocratie dans une société en transition’, in Silvie Bardeche (ed.), Les Balkans et l’Europe face aux nouveaux défis. Actes du colloque de l’A.I.S.L.F., 3-6 mars 1994, Sofia (Bulgaria), pp.168-176. Paris: L.S.C.I.-IRESCO. 1995.

Apoi, pentru că literatura secolului al XIX-lea şi a primei jumătăţi a secolului XX ne furnizează informaţii despre nerespectarea cronică a regulilor în viaţa cotidiană a românilor cu mult înaintea instaurării regimului comunist.

Am analizat sociologic fenomenul în Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educatie in societatea romaneasca. O istorie critica a interventionismului utopic, pp. 73-75; 101-105. Iasi : Polirom. 1998 (415p. Reeditată în 2002).

Lăsând la o parte aceste rădăcini istorice, rezistenţa noastră la ideea de regulă – care ne împiedică foarte adesea să ne bucurăm de calitatea pe care ne-o dorim a vieţii !!! – este, astăzi, produsul crizei de valori şi al neînţelegerii raportului între valori şi reguli.

Pe de altă parte, nu ne spun atâţia „guru” contemporani că fericirea e condiţionată indubitabil de a face ce-ţi place – şi nu înţeleg atâţia că au dreptul să facă, e bine să facă, sunt ei înşişi dacă fac doar ce le place?

Din nefericire, din copilărie până la vârste uneori foarte înaintate, părinţii, profesorii, apropiaţii ne stimulează să arătăm – şi adesea să mimăm – respect pentru reguli, dar nimeni nu ne ajută nici să învăţăm că fiecare regulă este, de fapt, o expresie mai concretă, practică a unor valori şi nici să înţelegem valorile care susţin fiecare regulă.

Atunci când respect regula de a nu ridica tonul şi de a nu jigni într-o conversaţie, respect, de fapt, o valoare: demnitatea umană a interlocutorilor, inclusiv a mea. Întrebaţi-i pe părinţi sau pe profesori câţi se gândesc la această valoare. Câţi le vorbesc copiilor despre politeţe în loc să le vorbească despre valori? – iar politeţea nu este, în realitate, decât expresia superficială, deseori mimată a valorii. Câţi încalcă această valoare, unii în fiecare zi, încălcând implicit şi Legea protecţiei drepturilor copilului, care o stipulează explicit?

Atunci când stabilim ca regulă (= aşteptare explicitată) că fiecare persoană care foloseşte un spaţiu sau un obiect oarecare – fie el acasă, la serviciu, într-o instituţie publică, în parc, pe stradă, la munte, la mare – are obligaţia să se asigure că îl părăseşte în starea de curăţenie în care l-a găsit, explicităm şi protejăm valori precum respectul pentru celălalt, respectul pentru sănătate (igienă), respectul pentru resursele naturale de care avem cu toţii nevoie… Întrebaţi să vedeţi câţi copii şi câţi adulţi se gândesc la aceste valori ori de câte ori aud sau citesc regula respectivă.

Este de dorit să punem întrebări despre, sau chiar să respingem, o regulă care reflectă o valoare pe care nu o putem accepta. De pildă, regula care spune că nu trebuie să-ţi contrazici niciodată părintele sau şeful, ci trebuie să „asculţi” = execuţi fără întrebări şi fără opinii personale ce ţi se cere, conţine o astfel de valoare inacceptabilă pentru europeanul secolului XXI: obedienţa, supunerea necritică în faţa voinţei altuia.

Însă a respinge global ideea însăşi de regulă înseamnă a respinge ideea de valoare. A respinge, cu alte cuvinte, fundamentul legăturilor noastre cu ceilalţi, fundamentul vieţii noastre umane.

Uneori, partenerii, colegii, prietenii împărtăşesc într-adevăr aceleaşi valori şi respectă în mod natural, firesc, aceleaşi reguli neexplicitate. Dar de cele mai multe ori absenţa regulilor (aşteptărilor explicitate) ar trebui să ne dea de gândit în legătură cu fundamentele şi rezistenţa, soliditatea legăturilor noastre: care sunt – în fapt, practic, nu în dorinţele şi visurile noastre – valorile care ne leagă, pe care ne clădim relaţia? cum ştim şi ce garanţii avem că le respectăm în fiecare zi? că nu vom avea într-o zi surpriza ca celălalt să „explodeze”, reproşându-ne că nu se simte iubit, respectat etc.? ori să ne provoace dezamăgiri amare?

Nu stabiliţi reguli, dacă termenul vă provoacă alergie, stabiliţi valorile fundamentale şi detaliaţi-le apoi în termeni practici, concreţi: ce aşteaptă celălalt şi ce aşteptaţi dumneavoastră în relaţie? Cum, prin ce anume, concret, îşi doreşte celălalt să vă manifestaţi iubirea, respectul, cooperarea etc. faţă de el în viaţa de fiecare zi? Şi cum acceptaţi dumneavoastră să-i arătaţi că respectaţi valorile respective? Cum, prin ce anume vă doriţi dumneavoastră ca el/ea să-şi manifeste iubirea, respectul, cooperarea etc.? Şi ce acceptă el/ea din ce doriţi dumneavoastră? Veţi ajunge practic la… un set de reguli! Nu impuse de vreo tradiţie sau de alţii, ci create, negociate de dumneavoastră, pornind de la valorile pe care le împărtăşiţi.

Nu vă temeţi că, stabilind reguli, viaţa ar deveni plictisitoare pentru că totul ar deveni previzibil: şi dacă ne-am strădui din răsputeri, nu vom reuşi niciodată să anulăm imprevizibilul, surprizele vieţii. Veţi reduce doar surprizele nedorite, sursele de tensiune şi conflict. Veţi trăi mai senin şi vă veţi putea folosi energia astfel economisită ca să creaţi oricâte surprize plăcute doriţi.

Regulile sunt întotdeauna necesare ca forme de explicitare şi protejare, apărare a valorilor pe care le împărtăşim, a fundamentelor relaţiilor noastre cu ceilalţi.

I se atribuie filosofului Baruch Spinoza aforismul „Libertatea este necesitatea înţeleasă”. Iar lui Jose Ortega y Gasset afirmaţia „Libertatea este disciplina liber asumată„. În interpretarea mea, sensul ambelor propoziţii este acesta:

Sunt liber(ă) atâta vreme cât acţionez potrivit unor reguli susţinute de valori pe care le conştientizez, le înţeleg şi le împărtăşesc.

.