Din nou despre copii și părinți: respect, empatie, compasiune, suport sănătos
02.27.2014
Motto: A-ți lăsa și sprijini copilul să devină complet independent de tine, fără să te mai „amesteci” în vreun fel în viața lui, e reușita cea mai înaltă a meseriei de părinte; iar a deveni complet independent/ă, fără să-ți judeci și să-ți condamni părinții, e reușita cea mai înaltă a meseriei de fiu / fiică.
Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că fiecare articol al meu e scris în urma unor experiențe directe – cele mai multe, în urma unor sesiuni cu clienții mei – și se adresează unor oameni concreți, aceia care au fost implicați în experiențele respective. Scriu întotdeauna cu intenția de a le oferi acelor oameni resurse suplimentare și cu speranța că ei vor ști cum să le folosească în beneficiul lor. Scriu, apoi, pentru toți aceia care sunt interesați de tema respectivă și sunt capabili să învețe din experiențele altora. Dacă ați mai citit articole ale mele sau ați lucrat direct cu mine, știți deja regula: nu dau lecții, ofer resurse; eu ofer din toată inima, primește cine vrea și cine poate; cât vrea și cât poate fiecare.
A devenit o adevărată modă, încurajată de unii psihologi și psihoterapeuți, să vorbim despre copilărie în termenii unei sau unor traume. Și să considerăm că, dacă facem aceasta public, la televizor, pe rețelele sociale, în blog-uri personale, ne vindecăm. Nu sunt expert în traume și în vindecarea lor. Ca cercetător însă, gândesc că a „diagnostica” o traumă și a o atribui acțiunilor cuiva (aici, părinții) exclusiv pe baza povestirilor și atribuirilor, interpretărilor și reinterpretărilor celui/celei care se simte traumatizat/ă, cum se întâmplă cel mai adesea acum, e nu doar neștiințific, ci și, în cazul profesioniștilor care pun un astfel de „diagnostic” și încurajează astfel de atribuiri, lipsit de etică profesională: dacă eu spun că tu m-ai traumatizat, pentru că aceasta este trăirea mea, tu apari ca agresor, iar eu ca victimă, indiferent care au fost faptele; trăirile mele negative pot fi rezultat al unui cumul de situații, unele fără nicio legătură cu tine – și așa se întâmplă în majoritatea covârșitoare a situațiilor -, dar eu le atribui integral – și foarte incorect – unor acțiuni ale tale, fie pentru că asta e prima explicație acceptată și încurajată social (sunt, fără să-mi dau seama, victima contagiunii sociale sau influenței sociale), fie pentru că pur și simplu furia mea acumulată a ajuns în stadiul „tună și fulgeră” și se întâmplă ca tu să te afli la îndemână ca „paratrăznet”, fie pentru că nu știu, nu pot sau nu vreau să (îmi) recunosc alte surse de emoții negative și am nevoie de un „țap ispășitor”, fie din alte motive. Iar ca profesionist în domeniul învățării-dezvoltării, aș spune că, atunci când îi încurajăm pe copiii de orice vârstă să considere că au fost traumatizați de părinți fără a face o analiză foarte atentă, prudentă și cu metodă a faptelor, interpretărilor și trăirilor, nu doar că nu le facem un serviciu real acelor copii, ci îi împingem pe nisipuri mișcătoare în ce privește rădăcinile, identitatea, stima de sine, încrederea în sine, asumarea deplină și sănătoasă a responsabilității pentru propria viață; iar pe părinții de bună credință îi împingem în hăul vinovăției de neiertat (pentru că niciun părinte de bună credință nu se va ierta vreodată pentru un rău major pe care i l-a provocat, fără voie, copilului său) și depresiilor fără leac. Practicile pe care le recomandă unii psihologi și psihoterapeuți, care îi încurajează pe oameni să se întoarcă agresiv împotriva părinților lor, nu au niciun temei științific solid și sunt îngrozitor de nesănătoase pentru toți cei implicați. E una să conștientizezi că o parte dintre reacțiile tale emoționale și obișnuințele tale de gândire și acțiune au rădăcini adânci în copilărie și că ai nevoie să te eliberezi de ele ca să poți trăi mai fericit/ă și e cu totul altceva să-i faci pe părinți responsabili de cele mai multe sau de toate insatisfacțiile și suferințele tale ca adult. E una să le comunici asertiv (ferm, dar fără agresivitate) părinților că unele dintre acțiunile lor îți fac rău, sau nu te ajută, și nu mai ești dispus/ă să le accepți, și e cu totul altceva să-ți descarci exploziv toate resentimentele acumulate, ca și cum nu ar fi făcut nimic bun pentru tine. Pentru descărcarea resentimentelor există o mulțime de alte „tehnici” care funcționează și pe care psihoterapeuții care chiar știu ce fac le cunosc și le folosesc.
Am fost și eu, ca orice muritor, copil de părinți. Care au făcut foarte multe dintre greșelile pe care le-au făcut, dacă nu toți, atunci majoritatea covârșitoare a părinților din generația și categoria lor socială: uneori reguli rigide, fără altă explicație decât „pentru că așa trebuie / așa spun eu”; uneori interdicții frustrante; uneori pedepse incorecte; uneori violență, în forme și intensități variate, pe fondul consumului de alcool, considerat atunci „normal” pentru un bărbat care muncea mult și, după muncă, se relaxa cu prietenii sau cu rudele; uneori muncă ce depășea stadiul de dezvoltare al organismului meu. Am avut, și în copilărie și la vârsta adultă, momente în care i-am judecat aspru pentru greșelile lor. Momente de rușine, revoltă și furie „ținute în mine” (reprimate), ori de „răbufnire” verbală spontană împotriva lor. Ca marea majoritate a copiilor și adolescenților. Când au început să îmbătrânească, i-am judecat iarăși, pentru că nu trăiau așa cum aș fi vrut eu să-i văd trăind: senini, sprijinindu-se unul pe altul, într-o casă la fel de curată ca aceea pe care o întrețineau în tinerețe, mâncând mai sănătos decât mâncaseră în tinerețe, renunțând la obișnuințe care le afectau sănătatea și starea emoțională… Abia atunci când mama nu a mai fost prezența de la sine înțeleasă, aflată acolo, undeva, departe, dar accesibilă oricând simțeam eu nevoia să mă apropii, am înțeles că un plus de empatie și compasiune ar fi fost și mai corecte față de ea / ei, și mai sănătoase pentru echilibrul meu psihologic și un plus de bine în toate aspectele vieții mele (și identitar, și relațional, și profesional…). M-am pus în locul lor: oameni deveniți părinți fără să fie cu adevărat pregătiți pentru aceasta, crescându-și copiii sub povara multor dificultăți materiale și a multor norme sociale, încrâncenați în proiectul lor de a reuși, pentru a nu fi arătați cu degetul în comunitatea în care părinții lor fuseseră cândva „fruntea”, înăspriți de muncă și de frici de toate felurile. Au făcut tot ce au știut și ce au putut ei mai bun în condițiile date: m-au pedepsit adesea pentru că așa cereau normele sociale, mi-au cerut una sau alta pentru că nu au văzut altă soluție, mi-au interzis una sau alta de frică, m-au privat uneori de tandrețe pentru că nu mai aveau energie. Privind lucrurile cu empatie și compasiune, nu cu egocentrismul copilului care vede doar dorințele lui, ori cu aroganța adolescentului care crede că le știe pe toate pentru că judecă totul prin limitele puținelor lui cunoștințe și experiențe de viață, am înțeles că rostul copiilor pe lumea asta nu e acela de a-i judeca și condamna pe aceia care i-au crescut. Nici acela de a le pretinde să trăiască într-un fel sau altul. În plus, cercetând în profunzime relațiile părinți-copii pentru teza de doctorat, am conștientizat că tot ce am bun în mine are și rădăcini, deloc puține, în resursele de toate felurile pe care ei mi le-au oferit. Mi-am schimbat, după aceea, total atitudinea și comportamentul față de tata, pe care am învățat să-l accept așa cum a ales el să trăiască. Am întrebat și am ascultat; uneori mi-am mai pierdut răbdarea, alteori și-a mai pierdut-o el, dar ne-am supărat azi și ne-am împăcat a doua zi. M-am străduit să înțeleg ce îl determina să facă sau să nu facă una sau alta, care erau nevoile lui fundamentale, care (mai) erau bucuriile vieții pentru el. I-am comunicat îngrijorările mele în ce îl privește, fără reproșuri agresive. I-am spus deschis cât de mult îl iubeam și câtă nevoie aveam să-l știu acolo, gata să mă (ne) primească cu brațele deschise. I-am oferit atât cât am putut și i-am explicat de ce nu puteam face una sau alta din ce aștepta el… Cred cu toată convingerea că aceasta este responsabilitatea morală a unui copil-devenit-adult în viața acelora care l-au crescut. Și mai cred cu toată convingerea că aceasta este cea mai bună terapie pentru toate traumele copilăriei. Eu m-am vindecat de toate construind această nouă relație cu tata.
Desigur, pentru o astfel de construcție e nevoie de cel puțin doi; dacă el ar fi răspuns inițiativelor mele respingându-le total sau cu agresivitate, n-aș fi reușit niciodată. Nu m-a judecat când a aflat, după ani de la petrecerea faptului, că am divorțat. Nu m-a judecat nici când a aflat că, la 51 de ani, am ales să devin, din ditamai profesorul universitar, un „nimeni”. Nu a spus decât „Dacă tu ai crezut că așa e mai bine…”. Nici „Ce spune lumea”. Nici „Mă faci de râs în sat”. Nici „Am cheltuit atâta cu tine prin școli, m-am sacrificat ca tu să mergi atâția ani la școală”. Peste un timp, s-a gândit că, de vreme ce nu mai am un loc de muncă, nu mai am nici venituri și mi-a oferit bani fără să îi cer, s-a întristat profund când, într-o primă etapă, i-am refuzat ajutorul, apoi nu i-a mai acceptat niciodată înapoi…
Respectul, empatia și compasiunea reciproce au fost pilonii pe care am reconstruit relația noastră și pe care s-a reașezat echilibrul meu psihologic (și, cu siguranță, și al lui, deși nu am vorbit niciodată despre asta). Nu vorbesc aici despre iertare, ci despre respect, empatie și compasiune reciproce. Despre iertare am vorbit aici: De ce şi pe cine nu poţi ierta? Şi cum poţi reuşi, totuşi, să ierţi?
Am crescut, la rândul meu, un copil, a cărui mamă naturală a decedat, din nefericire, la nașterea lui. Am trăit împreună zi de zi 12 ani: avea 8 când am devenit mama lui „vitregă” și 20 când alegerea mea de a pleca în alt oraș a pus distanță fizică între noi. De atunci, avem conversații telefonice lungi și ne întâlnim din când în când cu drag; mă caută ori de câte ori simte nevoia unui sfat sau a unui feedback onest, matur și bine intenționat. Nu am fost și nu sunt mama perfectă, am făcut destule greșeli, însă m-am străduit să fac tot ce am fost convinsă că e în interesul lui, pe termen scurt și pe termen lung, mi-am recunoscut greșelile și m-am străduit să învăț din ele. Nici el nu a fost un copil docil, care să facă întotdeauna ce i se spune că e bine, frumos, sănătos etc. – care copil face tot ce îi spun adulții? Am trăit împreună și momente de înțelegere totală și tandrețe, așa cum am trăit și momente foarte tensionate. Acum, văd de foarte puține ori la adultul care a devenit valori și obișnuințe pe care am muncit mult să i le imprim când era copil. Nu a ales nici stilul meu de viață, nici vreunul dintre drumurile pe care i le-am arătat eu. A ales drumurile pe care le-a dorit el. Am avut de multe ori moduri diferite de a gândi și a face lucrurile. Avem și acum, uneori, conversații cu încărcătură emoțională negativă: ca pe oricare dintre părinți, uneori alegerile lui mă întristează, alteori mă îngrijorează; ca pe oricare dintre copii, uneori feedback-urile mele îl întristează și, pe moment, îndepărtează. Însă toate acestea nu ne împiedică să ne căutăm și să ne găsim din nou, să comunicăm foarte deschis fără să ne judecăm și fără să ne facem reproșuri agresive, să ne respectăm, să ne iubim, să ne bucurăm, să râdem… Cred că ultima dată ne-am ”certat” cu mulți ani în urmă, când el era un adolescent rebel, iar eu mă simțeam copleșită de responsabilitate și frici; multe conflicte între părinți și copii sunt, de fapt, efect al supra-responsabilizării și temerilor. Acum ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem, inclusiv cu inevitabilele noastre greșeli și posibilele eșecuri. A știut întotdeauna că, pe orice drum ar merge, îi voi fi alături, de aproape sau de departe. NU ca să îl încurajez și susțin în acțiuni cu care nu sunt de acord, nici ca să îi dictez cum să-și trăiască viața; e dreptul lui să trăiască așa cum alege și să învețe din propriile greșeli. DA, ca să îl ascult atunci când are nevoie să fie ascultat; să înțeleg ce îl împinge să facă una sau alta; să îi explic cu răbdare de ce cred eu că ceva e bine sau nu e bine – atunci când și el vrea să afle părerea mea; și să-l sprijin să se ridice dacă se întâmplă să cadă, orice, absolut orice, ar presupune acea cădere. NU ca să îl „salvez” de la ceva. DA, ca să îl ajut să se salveze singur – dacă vrea. NU ca să preiau responsabilitățile lui. DA, ca să îl sprijin să devină atât de puternic încât să le facă față. Cred cu toată convingerea că acesta este rolul unui părinte, sau suplinitor al unui părinte, în viața unui copil devenit adult.
Relațiile de familie nu sunt ușor de ținut în echilibru; însă, dacă reușim, dau echilibru întregii noastre vieți. Faceți tot ce puteți voi mai bun ca să trăiți în armonie cu părinții, copiii, frații, surorile, partenerul sau fostul partener; de cele mai multe ori, o renunțare la propriile orgolii și un „Te rog să mă ierți” schimbă multe vieți în bine.
Lăsați reproșurile legate de trecut acolo unde le e locul: în trecut. Priviți înainte. Puneți respectul, empatia și compasiunea reciproce la temelia relațiilor voastre și reconstruiți-le pe această temelie. Oferiți suport sănătos și primiți suportul sănătos, cu respect, empatie și compasiune. Veți câștiga enorm: o identitate cu rădăcini mai adânci și mai puternice, deci mai solidă; stimă de sine sănătoasă; încredere sănătoasă în sine; echilibru emoțional.
Citește și:
De ce şi pe cine nu poţi ierta? Şi cum poţi reuşi, totuşi, să ierţi?
Ce înseamnă iubirea necondiționată ?
Psihanaliza repusă în discuţie: părinţii nu mai au niciun rol în dezvoltarea copiilor?
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu