Din nou despre copii și părinți: rostul copiilor pe lumea asta nu e să-și judece părinții , așa cum rostul părinților nu e să le ceară copiilor să trăiască așa cum cred ei că e bine


02.27.2014

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că fiecare articol al meu e scris în urma unor experiențe directe – cele mai multe, în urma unor sesiuni cu clienții mei – și se adresează unor oameni concreți, aceia care au fost implicați în experiențele respective. Scriu întotdeauna cu intenția de a le oferi acelor oameni resurse suplimentare și cu speranța că ei vor ști cum să le folosească în beneficiul lor. Scriu, apoi, pentru toți aceia care sunt interesați de tema respectivă și sunt capabili să învețe din experiențele altora.

Ieri, am trăit ore multe emoții foarte puternice generate de un conflict de familie, în care am fost prinsă, așa cum se întâmplă adesea, fără voie. Și fără alt rol / interes decât acela al unui comentator empatic, care simte nevoia să ofere sprijin, încercând totodată să fie echidistant în raport cu pozițiile opuse ale celor implicați.

Astăzi, simt nevoia să mai ofer câteva resurse. Dacă ați mai citit articole ale mele sau ați lucrat direct cu mine, știți deja regula: nu dau lecții, ofer resurse; eu ofer din toată inima, primește cine vrea și cine poate; cât vrea și cât poate fiecare.

Am fost, ca orice muritor, copil de părinți. Care au făcut foarte multe dintre greșelile pe care le-au făcut, dacă nu toți, atunci majoritatea covârșitoare a părinților din generația și categoria lor socială: uneori reguli rigide, fără altă explicație decât ”pentru că așa trebuie / așa spun eu”; uneori interdicții frustrante; uneori pedepse incorecte; uneori violență, în forme variate; uneori muncă ce depășea stadiul de dezvoltare al organismului meu. Am avut, și în copilărie și la vârsta adultă, momente în care i-am judecat aspru pentru greșelile lor. Momente de revoltă, de furie, de agresivitate verbală împotriva lor. Ca marea majoritate a copiilor. Când au început să îmbătrânească, i-am judecat iarăși, pentru că nu trăiau așa cum aș fi vrut eu să-i văd trăind: senini, sprijinindu-se unul pe altul, într-o casă la fel de curată ca aceea pe care o întrețineau în tinerețe,  mâncând mai sănătos decât mâncaseră în tinerețe, renunțând la obișnuințe care le afectau sănătatea și starea emoțională…  Abia atunci când mama nu a mai fost prezența de la sine înțeleasă, aflată acolo, undeva, departe, dar accesibilă oricând simțeam eu nevoia să mă apropii, am înțeles că rostul copiilor pe lumea asta nu e acela de a-i judeca pe aceia care i-au crescut. Nici acela de a le pretinde să trăiască într-un fel sau altul. Mi-am schimbat total atitudinea și comportamentul față de tata, pe care am învățat să-l accept așa cum a ales el să trăiască. M-am pus în locul lor: oameni deveniți părinți fără să fie cu adevărat pregătiți pentru aceasta, crescându-și copiii sub povara multor dificultăți materiale și a multor norme sociale, încrâncenați în proiectul lor de a reuși, pentru a nu fi arătați cu degetul în comunitatea în care părinții lor fuseseră cândva ”fruntea”, înăspriți de muncă și de frici de toate felurile. Au făcut tot ce au știut și ce au putut ei mai bun în condițiile date: m-au pedepsit adesea pentru că așa cereau normele sociale, mi-au cerut una sau alta pentru că nu au văzut altă soluție, mi-au interzis una sau alta de frică, m-au privat uneori de tandrețe pentru că nu mai aveau energie. Am întrebat și am ascultat; uneori mi-am mai pierdut răbdarea, alteori și-a mai pierdut-o el, dar ne-am supărat azi și ne-am împăcat a doua zi. M-am străduit să înțeleg ce îl determina să facă sau să nu facă una sau alta, care erau nevoile lui fundamentale, care (mai) erau bucuriile vieții pentru el. I-am comunicat îngrijorările mele în ce îl privește, fără reproșuri agresive. I-am spus deschis cât de mult îl iubeam și câtă nevoie aveam să-l știu acolo, gata să mă (ne) primească cu brațele deschise. I-am oferit atât cât am putut și i-am explicat de ce nu puteam face una sau alta din ce aștepta el…  Cred cu toată convingerea că aceasta este responsabilitatea morală a unui copil-devenit-adult în viața acelora care l-au crescut. Și mai cred cu toată convingerea că aceasta este cea mai bună terapie pentru toate traumele copilăriei: eu m-am vindecat de toate construind această nouă relație cu tata. – Desigur, pentru o astfel de construcție e nevoie de cel puțin doi; dacă el ar fi răspuns inițiativelor mele respingându-le total sau cu agresivitate, n-aș fi reușit niciodată. Nu m-a judecat când a aflat că am divorțat. Nu m-a judecat nici când a aflat că, la 51 ani, mi-am dat demisia; alesesem să devin, din ditamai profesorul universitar, un ”nimeni”, dar nu a spus decât ”Dacă tu ai crezut că așa e mai bine…”; nici ”Ce spune lumea”, nici ”Mă faci de râs”, nici ”Am cheltuit atâta cu tine prin școli”…; peste un timp, mi-a oferit bani fără să îi cer, s-a întristat profund când, într-o primă etapă, i-am refuzat ajutorul, apoi nu i-a mai acceptat niciodată înapoi…

Am crescut, la rândul meu, un copil, a cărui mamă naturală a decedat, din nefericire, la nașterea lui. Am trăit împreună zi de zi 12 ani: avea 8 când am devenit mama lui ”vitregă” și 20 când viața a pus distanță fizică între noi. De atunci, avem conversații telefonice lungi și ne întâlnim din când în când cu drag; mă caută ori de câte ori simte nevoia unui sfat sau a unui feedback onest, matur și bine intenționat. Nu am fost și nu sunt mama perfectă, am făcut destule greșeli, însă m-am străduit să fac tot ce am fost convinsă că e în interesul lui, pe termen scurt și pe termen lung, mi-am recunoscut greșelile și am învățat din ele. Nici el nu a fost un copil docil, care să facă întotdeauna ce i se spune că e bine, frumos, sănătos etc. – care copil face tot ce îi spun adulții? Am trăit împreună și momente de înțelegere totală și tandrețe, așa cum am trăit și momente foarte tensionate. Acum, văd de foarte puține ori la adultul care a devenit obișnuințe pe care am muncit mult să i le imprim când era copil. Nu a ales nici stilul meu de viață, nici vreunul dintre drumurile pe care i le-am arătat eu. A ales drumurile pe care le-a dorit el. Am avut de multe ori moduri diferite de a gândi și a face lucrurile. Avem și acum, uneori, conversații cu încărcătură emoțională negativă: ca pe oricare dintre părinți, uneori alegerile lui mă întristează, alteori mă îngrijorează; ca pe oricare dintre copii, uneori feedback-urile mele îl întristează și, pe moment, îndepărtează. Însă toate acestea nu ne împiedică să ne căutăm, să comunicăm foarte deschis fără să ne judecăm și fără să ne facem reproșuri agresive, să ne respectăm, să ne iubim, să ne bucurăm, să râdem… Cred că ultima dată ne-am ”certat” cu mulți ani în urmă, când el era un adolescent rebel, iar eu mă simțeam copleșită de responsabilitate și frici; multe conflicte între părinți și copii sunt, de fapt, efect al supra-responsabilizării și temerilor. Acum ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem, inclusiv cu inevitabilele noastre greșeli și posibilele eșecuri. A știut întotdeauna că, pe orice drum ar merge, îi voi fi alături, de aproape sau de departe. NU ca să îl susțin în acțiuni cu care nu sunt de acord, nici ca să îi dictez cum să-și trăiască viața; e dreptul lui să trăiască așa cum alege și să învețe din propriile greșeli. DA, ca să îl ascult atunci când are nevoie să fie ascultat; să înțeleg ce îl împinge să facă una sau alta; să îi explic cu răbdare de ce cred eu că ceva e bine sau nu e bine – atunci când și el vrea să afle părerea mea; și să-l sprijin să se ridice dacă se întâmplă să cadă, orice, absolut orice, ar presupune acea cădere. NU ca să preiau responsabilitățile lui. DA, ca să îl ajut să devină atât de puternic încât să le facă față. Cred cu toată convingerea că acesta este rolul unui părinte, sau suplinitor al unui părinte, în viața unui copil.

Relațiile de familie nu sunt ușor de ținut în echilibru; însă, dacă reușim, dau echilibru întregii noastre vieți. Faceți tot ce puteți voi mai bun ca să trăiți în armonie cu părinții, copiii, frații, surorile, partenerul sau fostul partener; de multe ori, o renunțare la propriile orgolii și un ”Te rog să mă ierți” schimbă multe vieți în bine.

Citiți și:

Ce înseamnă iubirea necondiționată ?

Psihanaliza repusă în discuţie: părinţii nu mai au niciun rol în dezvoltarea copiilor?

”Cine are părinți, pe Pământ, nu în gând”…

În loc de citate celebre: P – Z

Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu

Adresa de email nu va fi publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.