Ghidați copiii să devină performeri, e singura șansă pentru România

05.05.2016

Periodic, presa noastră umflă balonul ”suntem un popor inteligent și talentat”. Potrivit celei mai recente pompe a acestui balon identitar, 1 din 4 copii români ar fi ”supradotat”. Și, bineînțeles, vinovat pentru că acești copii nu reușesc să-și dezvolte și valorifice potențialul e celebrul Sistem. Unde putem găsi Sistemul ăsta ca să-l luăm de guler? – obișnuiesc să întreb. Păi… în Parlament, în Guvern, în afaceri: pline de indivizi fie incompetenți, fie corupți, jos cu ei! De 27 ani tot dăm jos Sistemul pe care-l înjurăm, mai recent umplem închisorile cu El și… nimic!

Sigur că identificarea și dezvoltarea talentelor cer investiții în infrastructură și competențe. Sigur că reducerea masivă a corupției și criminalității ne-ar lăsa mai multe resurse pentru educație. Sigur că strategiile politice adecvate sunt necesare. Însă, admițând că am avea politicile cele mai corecte și competente și am aloca toți banii din lume, bag mâna-n foc că tot n-am avansa semnificativ.

De ce?

Pentru că avem o setare mentală care ne împiedică mai mult decât politicile și sărăcia.

Ne raportăm total neproductiv la performanță. O reducem la standardele care asigură un oarecare grad de succes: poziții sociale, bani, premii, medalii, vizibilitate, notorietate, aplauze, like-uri. Și prețuim înainte de orice succesul obținut repede și prin plăcere.

Ne-am obișnuit cu noțiunea ”sport de înaltă performanță”, de care oricum prea puțini se mai simt atrași, dar nu avem, în limbajul curent, noțiunea ”profesionist de înaltă performanță”, oricare ar fi domeniul de activitate.

O arată chiar un comentariu primit pe Facebook la acest articol: ”Dacă toți fac performanță, cine mai lucrează?”. Am răspuns simplu: performeri acolo unde lucrează!

Și plecăm de la definiții dogmatice ale copilăriei și fericirii, iar apoi, din perspectiva acestor definiții transformate în adevăruri absolute, privim performanța înaltă ca opusă unei copilării fericite și, în general, fericirii ”autentice” în viață.

Ne raportăm la copiii care reușesc performanțe înalte cu un amestec de admirație-invidie-milă: ”Săracul / săraca, face multe sacrificii, nu se bucură de copilărie / viață”. Victimizarea e mai puternică decât admirația, iar de multe ori o înlocuiește, protejându-ne astfel ego-urile de riscul de a trebui să recunoaștem că altul e mai bun decât noi sau decât copiii noștri. Și scutindu-ne de eforturile pe care ar trebui să le facem noi înșine – părinți, profesori, mentori, colegi, concetățeni – ca să-i ghidăm și să-i susținem pe drumul, deloc ușor și rapid, către performanță înaltă.

Ajutându-mă de un model descriptiv creat de cercetători Oxford care ne explică de ce pasiunea (în traducere-deformare românească: ”Fă ce-ți place”) nu ne ajută să găsim munca pe care să o iubim (To find work you love, don’t follow your passion), aș spune că, la noi, prea mulți părinți își îndeamnă copiii să amestece ”Caută banii” și ”Caută ce îți place” și prea mulți tineri își urmează părinții în acest mod de a gândi, mai ales că mesajul e întărit de foarte mulți (nu toți) coachi, mentori, consilieri pentru carieră, furnizori de programe de educație non-formală:

Follow your parents → Follow the money → Follow your passion

→ What you can do for other people?

Facem o religie dintr-un îndemn al lui Steve Jobs, ”Urmează-ți pasiunea”, ignorând că același Steve Jobs a nuanțat:

“Yeah, we’re always talking about following your passion, but we’re all part of the flow of history … you’ve got to put something back into the flow of history that’s going to help your community, help other people … so that 20, 30, 40 years from now … people will say, this person didn’t just have a passion, he cared about making something that other people could benefit from.” (cf. Cal Newport)

Familiile și tinerii investesc în programe non-formale de educație ”alternativă” și ”complementară”, unde ”învață ce le place / ce îi interesează”, mai mult decât investesc în școală. Nu am nimic împotriva acestor programe, dimpotrivă, le apreciez și susțin: deși de obicei lucrez cu adulți, m-am implicat eu însămi, foarte serios, într-unul, am oferit servicii de coaching-mentorat-consiliere (cine știe ce înseamnă inter- și trans-disciplinaritatea nu e ”deranjat” de combinație, o apreciază) pentru diferiți furnizori de astfel de programe, iar nepoții mei participă la mai multe. Însă rareori auzim despre performanțe înalte ale copiilor și tinerilor care le parcurg și e corect să ne întrebăm dacă performanțele obținute acolo, atunci când se obțin, ar fi posibile fără achizițiile pe care copiii și tinerii respectivi le-au obținut anterior sau simultan – uneori fără plăcere – în programele școlare; dincolo de toate criticile la adresa școlii (și vei găsi multe chiar pe acest site), investiția în educația de tip școlar îmi pare crucială pentru performanța înaltă. Personal, am mari îndoieli că poți acumula, învățând doar de plăcere și în programe alternative, toată anatomia, chimia, fizica, simptomatologia diferitelor afecțiuni etc. care îi sunt necesare unui medic de înaltă performanță; că poți acumula, învățând doar ”de plăcere”, gândirea matematică necesară unui programator de înaltă performanță; că poți acumula, învățând doar ”de plăcere”, toate cunoștințele și competențele necesare unui expert de înaltă performanță în resurse umane; și aș putea continua. Or, atunci când apelăm la serviciile unui medic, unui programator, unui expert în resurse umane, unui profesor ș.a.m.d. ne dorim să fie capabil de înaltă performanță, nu-i așa? Suntem nemulțumiți, supărați, revoltați când medicul la care mergem nu e foarte bun ca profesionist, când profesorul cu care lucrăm nu e foarte bun ca profesionist, când funcționarul cu care venim în contact nu e foarte bun ca profesionist, când informaticianul care ne creează un soft sau un site nu e foarte bun ca profesionist, nu-i așa? Repet: eu vorbesc aici despre performanța profesională înaltă, oricare ar fi domeniul de activitate

E posibil să ajutăm copiii și adolescenții să învețe pentru performanță înaltă fără să sacrifice nimic esențial din copilăria și adolescența lor.

E posibil să învățăm, ca adulți, pentru performanță înaltă fără să sacrificăm nimic esențial din viețile noastre.

Voi povesti aici despre o adolescentă care, acum, reușește să învețe astfel.

Învață vioară clasică, un instrument deloc ușor, și visează să cânte, ca profesionist, pe cele mai mari scene ale lumii. Dacă o vezi acum pe scenă, vei spune că e deja un artist matur și nu vei ști ce vârstă să-i dai: uneori, expresia feței trădează copilul, însă maturitatea interpretării și a comportamentului scenic te pot face să o plasezi dincolo de 20. Cu o săptămână în urmă, la Ateneul Român, a amuțit pur și simplu sala: concentrarea totală cu care a intrat și a rămas în povestea pe care o spunea, dificultatea partiturilor (Paganini, Brahms, Wieniawski ș.a.) și naturalețea cu care le-a interpretat, complexitatea emoțiilor pe care le-a trăit și le-a transmis au ”prins” publicul și l-au obligat să o trateze ca pe un artist consacrat.

A câștigat multe competiții și s-a bucurat deja de atenția multor personalități.

Desigur, în spatele performanței înalte se află multă, multă muncă. Adesea, suferință.

Nu o obligă nimeni. „Îi place”, veți spune. Nu, nu-i place să sufere. Cum spune un campion mondial, uneori poți urî ce faci, dar lucrurile sunt mult mai complexe decât simplul „Îmi place / Nu-mi place”:

Dacă faceți efortul să o cunoașteți într-adevăr și nu vă închideți mințile în clișeele obișnuite („Face ce-i place ”, „Face sacrificii, își sacrifică copilăria”), veți descoperi că Mălina Ciobanu – și nimeni altcineva care reușește performanțe înalte, indiferent de domeniu – nici nu învață chiar totul și întotdeauna ”din plăcere” și nici nu sacrifică pentru performanța ei nimic esențial, nimic cu adevărat important.

Dimpotrivă, se bucură de o adolescență mai bogată în experiențe decât marea majoritate a adolescenților de aceeași vârstă care nu învață pentru performanță înaltă.

Are 17 ani și jumătate și e încă elevă de liceu.

Dacă o întâlnești într-un parc ori în intimitate, vei vedea o adolescentă obișnuită. În blugi și tricou. Gata oricând să se joace ca orice copil.

Pe stradă, doar vioara și, uneori, locurile în care o întâlnești îți spun că nu e chiar o adolescentă obișnuită.

Nu știu cum am ajuns să lucrăm împreună. Când ne-am cunoscut, avea deja un CV impresionant, cu multe premii câștigate la concursuri. Avea deja înregistrări și interviuri pe YouTube. Performanțe tehnice impresionante. Mult spațiu de lucru pentru emoția și filosofia de viață transmise prin muzică; mult spațiu de lucru pentru raportul cu echipa de pe scenă și cu publicul; avea, totuși, doar 16 ani cu totul și doar 9 de când învăța un instrument foarte greu, vioara clasică.

Când am vorbit prima dată față în față, se zbătea în clișeele obișnuite de gândire care îi împiedică pe foarte mulți români talentați să ajungă la performanțe de vârf. Le-a sintetizat superb o altă clientă a mea, mult mai matură, despre care am scris în altă parte:

”Am avut un fel de declic… e foarte subtil, am conștientizat că tot timpul am fost setată pentru eșec înainte… Chiar dacă eram foarte persistentă în ce făceam, eu «știam» tot timpul că nu e posibil să reușesc”.

Așa era și Mălina: persistentă în ce făcea, dar setată mental, foarte subtil, pentru eșec. Își dorea să cânte pe cele mai mari scene ale lumii, știa că poate, se împiedica însă în tot felul de „Da, dar…”: da, părinții o susțineau cum puteau și cum știau ei mai bine, dar nu aveau resurse materiale ca să plătească profesorii foarte buni, masterclass-urile și participările la competițiile prestigioase de care orice artist tânăr are nevoie ca să reușească; da, câștigase burse foarte utile, dar erau insuficiente pentru nevoile ei (reale); da, violoniști reputați o încurajau și acceptau să-i ofere lecții, dar timpul lor era limitat, iar uneori competiția dintre ei o prindea la mijloc și îi provoca anxietate; da, muncea mult și se străduia să învețe ce îi recomanda profesorul, dar uneori nu-și mai amintea foarte bine partiturile, el se supăra, iar ea se simțea neînțeleasă și nedreptățită; da, se simțea foarte bine pe scenă, în fața publicului, dar de multe ori emoțiile făceau ca performanța ei să nu fie tot atât de bună cum fusese la repetiții… Pe scurt: „Aș putea… Dar nu se poate”.

Pe lângă vioară, Mălina antrena ”conștiincios” – așa cum fac mai toți copiii și adolescenții, plus mulți adulți, din România – atitudinea de victimă neputincioasă. Clișeul tipic: copiii născuți în familii cu mai puține resurse materiale sunt inteligenți, talentați etc. etc., dar forțe exterioare lor nu le permit să-și dezvolte inteligența și talentul până la performanțe foarte înalte. Plus alt clișeu tipic: am talent, s-a spus despre mine că sunt un copil-minune, deci aș merita mai mult, dar nu primesc atât cât aș merita. Și acumula toate frustrările și toată revolta interioară asociate neputinței și posturii de victimă.

Îmi amintesc că primele noastre conversații s-au focalizat exact pe aceste clișee. Mai exact, pe schimbări profunde de atitudine, de raportare generală: la talentul ei, la ego-ul ei, la responsabilitățile ei, la așteptările ei de la ceilalți, la așteptările celorlalți de la ea, la recunoștință și reciprocitate în relații… A fost testul decisiv pentru relația noastră și pasul decisiv pentru progresele ei. De fapt, e testul decisiv pentru relația mea cu toți clienții mei și pasul decisiv în evoluțiile tuturor: cine acceptă să privească foarte atent și cu mintea foarte deschisă propriile atitudini profunde, iar apoi să lucreze perseverent la remodelarea lor, reușește mai mult decât putea spera atunci când a venit; cine se focalizează pe defensiva propriului ego își sabotează singur șansele de dezvoltare.

Mălina a înțeles repede că nu e o victimă decât din perspectiva unor clișee sociale neproductive. Că faptul de a avea talent și a avea un vis nu îi conferă un statut special; copii talentați și inteligenți sunt foarte mulți – poate chiar unul din patru, cum spune studiul pe care îl citează atât jurnaliștii. A înțeles repede că nu i se cuvine nimic de la nimeni înainte de a face ea tot ce se află sub controlul ei. Că relația cu un profesor, mentor și oricare altă persoană, indiferent de vârstă și competențe, este o resursă care merită cultivată cu grijă. Că, atunci când se supără, un profesor sau un mentor îi transmite un mesaj pe care ea îl poate folosi constructiv, dacă își schimbă setarea mentală din fixed mindset în growth minset. A înțeles că ce spune altul e responsabilitatea lui, dar ce face ea cu ce spune el e responsabilitatea ei; iar productiv e să se focalizeze nu pe ce spune celălalt, ci pe cum valorifică ea mesajul ca să se dezvolte. A înțeles că orice relație presupune reciprocitate și că, atunci când așteaptă ca un altul să o sprijine să-și dezvolte talentul și să-și împlinească visul, e corect să se întrebe ce nevoi profunde ale celuilalt poate ea satisface și să facă eforturi în această direcție.

Eu numesc toate acestea inteligență caracterială. Am ținut și țin foarte mult la dezvoltarea acestei dimensiuni a personalității ei (și a tuturor oamenilor, mai tineri și mai ”copți”, cu care lucrez). Am convenit că o sprijin – pro bono – atâta vreme cât lucrează și la dezvoltarea sănătoasă, constructivă, productivă a inteligenței ei caracteriale. Și cu promisiunea că, atunci când va crește, va ajuta la rândul ei, pro bono, alți tineri talentați, cu mintea deschisă și hotărâți să reușească.

Lucrurile pe care tocmai le-am descris, și care țin de filosofia generală a vieții și de atitudinile profunde, lipsesc din educația copiilor noștri pentru că sunt marginale în societatea noastră. De aici ar trebui început, dacă vrem să valorificăm potențialul românesc de talent și inteligență.

Dezvoltarea inteligenței sociale a curs oarecum de la sine, după această schimbare a atitudinilor profunde. Progresiv, modul ei de a comunica și a (re)construi relațiile s-a transformat: a devenit mai puțin egocentrică, mai deschisă, mai atentă la nevoile celorlalți (a înțeles foarte repede că, atunci când vorbești cu cineva, atenția la nevoile lui/ei și deschiderea către a-l ajuta să și le satisfacă sunt cruciale), mai constructivă și mai elegantă în limbaj… Am observat toate acestea chiar în relația ei cu mine, iar pentru unele dintre ele avea să o felicite, peste câteva luni, chiar profesorul ei de vioară, un violonist reputat pe care, personal, îl admir de când eram studentă.

Următorul pas decisiv a fost crearea unei metode de învățare eficace (deliberate practice) – care implică și o foarte bună gestiune a timpului-energiei-emoțiilor. Una dintre sursele de supărare între ea și profesorul ei era viteza cu care învăța partiturile și viteza cu care le uita. El îi reproșa că nu muncește destul pentru că ea venea cu partituri insuficient stăpânite, ea se simțea nedreptățită pentru că știa că a muncit foarte mult. El îi cerea să lucreze pe studii (construite special pentru antrenarea unei abilități sau a alteia), ea le considera inutile și gândea că pierde vremea cu ele în loc să studieze direct compoziții de cântat pe scenă și în competiții.

Din păcate, metodele de învățare pentru performanță se bucură de prea puțină atenție în educația noastră; toată lumea e interesată de rezultate, nu și de drumurile pe care se poate ajunge la ele. O notă foarte mare la școală poate fi obținută și fără o metodă de învățare. Chiar și un premiu în competițiile școlare poate fi obținut fără o metodă sistematică de învățare. Dincolo de ele însă, doar capacitatea de a crea metoda potrivită te mai lasă să urci. De aceea, puțini performeri școlari pot repeta propriile performanțe în afara școlii, iar mulți se blochează la un nivel pe care nu-l mai pot depăși. De aceea, mulți elevi/studenți și părinți se supără – din neștiință – pe profesorii care recomandă exerciții presupuse ”inutile”. În curricula din școli ar trebui să se introducă o arie curriculară care să-i învețe pe copii metode de cunoaștere (cercetare) și metode de învățare pentru performanță, cu aplicații concrete la propriile experiențe de cunoaștere-învățare.

Nu cred în rețete. Există, desigur, pentru fiecare acțiune umană, unele ”bune practici”, moduri de lucru care s-au dovedit eficace într-un număr oarecare de cazuri. Iar după mai bine de 30 de ani în care am învățat eu însămi și i-am ajutat pe alții să învețe, știu multe ”trucuri” care favorizează învățarea și știu și cum să ghidez căutarea altora, specifice unei situații date. Însă cel care vrea să învețe trebuie să testeze el însuși, să observe ce funcționează și ce nu pentru el și pentru materialul pe care vrea să-l învețe, să combine piesele de puzzle și să creeze el însuși propria metodă. Mălina m-a surprins prin rapiditatea cu care a făcut legături între ce îi recomandam eu și experiențele ei de învățare. Prin deschiderea – din nou – față de explicații și recomandări pe care alții le privesc cu reticență; printre acestea, recomandarea de a învăța să gândească multidisciplinar. Prin perseverența cu care a testat diferite variante de lucru. Prin creativitate. Deschiderea, perseverența și creativitatea sunt, în opinia mea, condiții obligatorii ale învățării și dezvoltării.

Cum să înveți: un articol foarte util, indiferent că vrei să înveți un instrument sau altceva

”Când învăț o partitură, mă gândesc că am de învățat și pentru școală, iar când învăț pentru școală, mă gândesc că am de învățat și partitura respectivă și nu mă pot concentra”, mi-a spus la un moment dat. Ca să depășească acest impas, am antrenat și introdus meditația mindfulness în rutinele ei cotidiene de învățare, cu efecte foarte bune în concentrarea pe aici și acum. De atunci, și-a antrenat mintea să se relaxeze și să se concentreze. Învață mult mai repede partiturile și le stochează în memoria de lungă durată (nu le mai uită atât de repede). Și e, în continuare, premiantă la școală, chiar ”olimpică” la limba engleză.

Tot meditația mindfulness o ajută să intre și să rămână ”în poveste” și să-și gestioneze constructiv emoțiile atunci când se află pe scenă. Desigur, gestiunea emoțiilor a fost, și este, o direcție de lucru mai complexă. Iar una dintre componente a fost raportul cu performanța și succesul. Mălina a învățat să nu mai caute succesul. A înțeles că el vine atunci când nu te concentrezi pe el, când te concentrezi pe nevoile altora (în cazul ei, publicul: pentru ce vin oamenii în sala de concert? pentru ce ascultă o înregistrare?) și când te antrenezi cu răbdare și metodă ca să faci foarte bine ceea ce le oferi, din ce în ce mai bine.

Căutarea metodei de învățare eficace, gestiunea timpului-energiei și dezvoltarea inteligenței emoționale s-au întâlnit la un moment dat.

Învăța greu partiturile și le uita repede pentru că încă nu înțelesese cum să citească emoțional o partitură. Memora notele muzicale, nu partitura ca întreg. Nu înțelesese încă legătura între indicațiile compozitorului și mesajul profund pe care el a dorit să îl transmită prin muzică. Largo, adagio, allegro, allegretto, piano, forte etc. erau pentru ea simple indicații de ritm și intensitate, fără legătură clară cu emoțiile sau cu ”povestea” spusă.

A început una dintre etapele cele mai frumoase și productive din experiența noastră, care a produs un salt în interpretarea ei (și un salt în raportul meu profund cu muzica). Am ascultat împreună interpretări diferite, cu ochii închiși și focalizare exclusivă pe trăire. Schimb liber de idei în legătură cu trăirile fiecăreia, cu ”povestea” auzită de fiecare în respectiva interpretare. Am făcut conexiuni cu informații legate de biografia compozitorului și epoca istorică. Am făcut conexiuni cu literatura vremii, din care i-am recomandat să citească de fiecare dată când abordează o compoziție. Am reascultat, cu partitura în față, corelând povestea / pachetul emoțional cu succesiunea notelor și ”indicațiile de regie”. Am descoperit complexitatea emoțională a compozițiilor muzicale. A cântat și am analizat interpretarea ei sub aspectul emoțiilor simțite și transmise. Am descoperit pasaje care îi generau defensive emoționale neconștientizate și o împiedicau să lase muzica să intre efectiv în ea, pentru ca, după aceea, să o poată transmite, așa cum o simte ea, către alții. Mai e mult de lucru aici, însă o fundație solidă a fost deja turnată…

Dacă, atunci când am început colaborarea, mi-ar fi cerut cineva să o ajut să facă acestea, aș fi refuzat ferm: nu obișnuiesc să mă angajez în treburi la care nu mă simt competentă și, evident, nu aveam cum să mă simt competentă în interpretarea muzicală. Am studiat 5 ani vioara, în liceu, fără vreun feedback că aș avea vreun dram de talent și fără să fi simțit eu însămi vreo atracție specială; când am plecat la facultate, un profesor de la școala de muzică m-a rugat să-i vând vioara, care se întâmplase să fie un instrument foarte bun, iar adolescenta care încă mai eram atunci a fost fericită să facă rost de niște bani în plus. Între timp, am uitat cam tot ce știam despre game, game ascunse, agogică, dinamică etc. Ascult multă muzică clasică, însă nu sunt deloc un intelectual în raportul meu cu arta, de orice fel; sunt un consumator visceral, o simt profund și atât. Aparent, cei cinci ani de vioară au fost inutili, cum ar spune elevii și părinții de astăzi.

Nimic din ce avem șansa să învățăm în viață nu e inutil: cândva, undeva, situația în care te afli va activa informațiile pe care memoria ta le-a stocat și le va integra în circuite neuronale, iar piesele acelea de puzzle se vor combina cu alte piese de puzzle pentru a conduce la un rezultat total neașteptat. Experiența mea cu Mălina o dovedește din plin și aș putea povesti multe alte experiențe similare. Performanța, în orice domeniu, presupune interdisciplinaritate și transdisciplinaritate. Viața reală e inter- și transdisciplinară. Nu priviți procesul de învățare cu ”ochelari de cal”: învățați cât puteți de serios tot ce vă scoate viața în cale, gestionând cât mai atent timpul-energia-emoțiile, pentru ca, într-o situație sau alta, să puteți construi puzzle-urile adecvate din piesele pe care le-ați adunat.

Am mai lucrat – și mai avem de lucru – la munca în echipă la repetiții și pe scenă. M-a surprins și amuzat un comentariu al ei, la finalul unei sesiuni în care analizasem o înregistrare: ”Acum, după discuția noastră, îmi dau seama că pe scenă sunt exact ca o adolescentă (sic!) care vorbește cu părinții: de fapt, nu mă interesează ce spun ei, abia aștept să termine ca să vorbesc eu”. Acum e departe de adolescenta aceea.

Am mai lucrat – și mai avem de lucru – la relația cu publicul. Și la altele.

Nu-mi asum merite pe care nu le am. Desigur, arhitecții progreselor ei în interpretare sunt în primul rând ea, profesorul ei (profesorii ei), corepetitorii și dirijorii cu care lucrează. Prezența mea a fost și rămâne un catalizator și un liant al muncii lor.

Mălina era – și era normal să rămână – o adolescentă în proces de maturizare. Era normal ca munca pentru performanță să nu elimine preocupările naturale în adolescență. Am avut dialoguri lungi despre cum pot fi acoperite nevoile performerului și nevoile adolescentei. Despre cum să valorifice copilul din ea ca resursă, nu ca piedică, pentru performanță; ”recuperarea” copilului (bucurie manifestată liber, curiozitate, creativitate etc.) a ajutat-o să adauge un plus de automotivare (motivație intrinsecă) pentru studiu și un plus de relaxare-libertate pe scenă.

Stați de vorbă cu ea și nu veți vedea deloc un copil ”sacrificat”. Ascultați-o și veți descoperi o adolescentă senină, echilibrată, cu mult simț al umorului, cu suficient curaj în a-și exprima emoțiile și opiniile și care gândește mult mai matur decât congenerii ei.

Ce anume a sacrificat? Poate plăcerea de a nu face nimic? Plăcerea de a conversa mult pe rețelele de socializare (pe care e, totuși, prezentă exact atât cât trebuie)? Distracția prin cluburi?

Ce anume a câștigat? Poate șansa de a cunoaște oameni de foarte bună calitate profesională, despre care alți tineri de vârsta ei abia dacă au auzit? Șansa de a învăța de la performeri autentici, care au și succes? Șansa de a-și dezvolta și alte dimensiuni ale personalității în afara celor legate direct de școală și muzică?

Iată ce spune – surprinzător de matur și profund pentru vârsta ei – într-un interviu recent:

„Trăiesc uneori cu sentimentul unui pilot care se află la prima decolare, care știe că e posibil să zboare imperfect, dar care zboară cu bucurie, cuprins de adrenalină și, în ascensiune, se bucură de peisaj, cu gândul la momentul când va putea admira priveliștea de sus.
(…) ajunsă în punctul unde pasiunea a devenit performanță, a trebuit să trec printr-un proces de auto-cunoaștere. (…) Atunci când îți dorești să excelezi într-un domeniu trebuie să te cunoști foarte bine – pe tine însuți și posibilitățile tale. (…) Din păcate, mulți oameni nu își pot da seama de acest lucru la timp și trăiesc o viață mai puțin satisfăcătoare.”

Ghidați copiii și adolescenții să învețe interdisciplinar pentru performanță înaltă, nu doar și direct pentru plăcere și succes; plăcerea și succesul dispar repede dacă nu sunt susținute suficient de performanțe reale. Nu vor sacrifica nimic cu adevărat important din copilăria și adolescența lor, atâta vreme cât îi ghidați și îi sprijiniți să se maturizeze progresiv, fără să sacrifice nimic cu adevărat important din copilăria / adolescența lor. Și e singura șansă pentru ca România să-și valorifice într-adevăr capitalul uman, rezervele de talent și inteligență.

Citește și: De ce ”Fă ce-ți place” e junk food

Foto: violonista Mălina Ciobanu, pianistul Ciprian Ciotlos  și eu, Ateneul Român, aprilie 2016