Un sociolog despre o nouă formă de inteligenţă: inteligenţa caracterială
02.01.2012
Publicat (parțial) în Catchy.
Caracterul e ceea ce faci când nu te vede nimeni. / Our character is what we do when we think no one is looking. (H. Jackson Brown, Jr.)
„Self-transformation, not assent to religious doctrines, is the goal of spiritual life… The spiritual life involves becoming more and more aware of the choices we make, how we make those choices, moment by moment, and changing them in the light of our best values.” (Nagapriya)
Mă întreabă mulţi de ce, ca sociolog, nu scriu nimic despre protestele actuale.
Sunt un sociolog foarte atipic, mă interesează prea puţin mişcările de masă şi jocurile politice, şi foarte mult raporturile indivizilor cu grupurile, o « sociologie subiectivă » – ca să folosesc un concept lansat cu aproape un secol în urmă de un român, Dumitru Draghicescu, citat în cele mai prestigioase tratate de sociologie ale vremii –, cu multiple deschideri interdisciplinare către antropologie, psihologie, ştiinţele educaţiei, filosofie.
Am scris cu un an în urmă un articol care are relevanţă mare în contextul actual. Îl reiau aici.
În esenţă, eu susţin că nici inteligenţa cognitivă, nici cea emoţională, nici cea artistică, socială, practică etc. nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor lumii contemporane ; dacă avem nevoie urgentă să investim într-un capital uman, într-o capacitate umană crucială, capacitatea aceea este inteligenţa caracterială !
Ca mulţi alţii, m-am entuziasmat şi eu când am citit despre inteligenţele multiple: simţeam de multă vreme că, dincolo de raţionamentul matematic şi abilităţile lingvistice, în fiecare fiinţă umană mai e ceva care merită preţuit şi dezvoltat.
Ca multe alte femei, m-am regăsit şi eu în inteligenţa emoţională : m-a ajutat imediat să nu mai interpretez ca jigniri atribute precum „sentimentală”, „hipersensibilă”, „visătoare”, pe care mi le repetau unii, şi să folosesc aceste caracteristici în beneficiul meu şi al oamenilor cu care lucrez, ori alături de care trăiesc. (Paradoxal, în timp ce pentru unii sunt „hipersensibilă” şi «visătoare », pentru alţii sunt « prea raţională », dar asta e altă poveste…)
Tot ce devine modă mă pune însă pe gânduri. Iar inteligenţa emoţională a devenit o modă. Mai în glumă, mai în serios, obişnuiesc să spun că în curând vom fi nevoiţi să înfiinţăm ONG-uri pentru apărarea drepturilor celor care utilizează stilul academic în comunicare, celor care cred în valorile ştiinţei fără a se declara în acelaşi timp şi « spirituali » sau mistici, ori celor cu inteligenţă cognitivă ridicată – pentru că stilul « relaxat », discursurile « spirituale » şi orice alt tip de inteligenţă (emoţională, socială, artistică, practică etc.) sunt astăzi mai apreciate şi promovate îngrijorător de agresiv în România.
De ceva vreme, am început să mă întreb dacă inteligenţa emoţională e neapărat un lucru bun. Că e reală şi utilă, că în anumite contexte ajută la creşterea calităţii relaţiilor şi a vieţii, nu contest. Nu cred însă că e bine ca dezvoltarea ei, sau a oricărei alte forme de inteligenţă cunoscute (cognitivă, socială, artistică, sportivă etc.), să devină un scop în sine.
Citiți: Inteligenţă emoţională şi leadership: cercetările arată că legătura între inteligenţa emoţională şi leadership a fost mult exagerată!
Sunt cei care manipulează – în relaţii interindividuale, în vânzări şi negocieri economice, ori la nivel politic, sindical etc. – inteligenţi emoţional?
Categoric, da ! Inteligenţa emoţională este principalul instrument al manipulării. Ca să poţi determina un om sau un grup să facă lucruri pe care nu ar vrea să le facă fără intervenţia manipulatorie, iar uneori să acţioneze chiar împotriva intereselor proprii – să cumpere, de pildă, mai mult decât are nevoie, să voteze într-un fel sau altul, să iasă în stradă, să comită acte agresive etc. –, ai nevoie să te adresezi nu raţiunii lor, ci emoţiilor şi sentimentelor lor. Ai nevoie să cunoşti ce îi emoţionează pozitiv şi ce îi emoţionează negativ, ce iubesc şi ce urăsc. Ai nevoie să ştii ce limbaj declanşează un tip de emoţie sau altul. Să anticipezi cum vor reacţiona la un stimul sau la altul. Etc. etc.
Iar o mare parte din aceste abilităţi sunt absolut obligatorii în traficul de influenţă şi corupţie.
Inteligenţa emoţională nu înseamnă, cum par unii să creadă, numai empatie, înţelegere, compasiune etc. E mult mai complexă decât se crede, iar utilizările ei în viaţa socială reală sunt extrem de variate, de la cele mai benefice pentru oamenii implicaţi la cele mai destructive. Ca orice alt tip cunoscut de inteligenţă, nu e autosuficientă şi e periculos să o dezvoltăm autonom, ca scop în sine.
După câțiva ani de la scrierea acestui articol (2011), cercetători reputați susțin ideea:
The Dark Side of Emotional Intelligence
Emotional Intelligence Has a Dark Side. And That’s Exactly Why You Need It
Aşa am ajuns la un concept de care sunt convinsă că avem mare nevoie: inteligenţa de caracter – sau caracterială, ca să păstrăm formele adjectivale obişnuite; să nu se înţeleagă că aş reduce caracterul la dimensiunea lui „inteligentă” : când vorbim despre „inteligenţă emoţională”, nu înseamnă că reducem componenta afectivă a personalităţii la dimensiunea ei „inteligentă”.
Preţ de câteva ore, am crezut că sunt prima care asociază aceste două noțiuni pentru a crea un termen nou. Apoi am descoperit un site care utilizează o combinaţie lingvistică apropiată : http://characterintelligence.com . Pe site-ul respectiv, expresia pare a fi folosită mai curând ca un joc de cuvinte sau o metaforă (poate şi ca retorică de marketing), pentru că textele păstrează modul obişnuit de a înţelege caracterul, fără a-l situa cu adevărat în logica operaţională a celorlalte forme de inteligenţă.
Ideea că inteligenţa are valoare numai asociată cu dezvoltarea caracterului e foarte veche. Cu 2000 de ani în urmă, Cicero scria : Caracterul fără inteligenţă poate multe, însă inteligenţa fără caracter nu are nicio valoare.
După o etapă în care psihologii au tratat inteligenţa şi caracterul prin opoziţie (vezi, de exemplu, sinteza realizată de Guy G. Fernald : „Character vs. intelligence in personality studies”), experţii în educaţie au pledat insistent pentru asocierea lor, continuând însă să le considere două dimensiuni distincte ale personalităţii. O căutare simplă pe internet ne duce la sute de articole care vorbesc despre „caracter şi inteligenţă”, „caracter plus inteligenţă”.
După cunoştinţele mele, nimeni nu a asociat până acum caracterului o formă specifică de inteligenţă, utilizând termenul „inteligenţă” în absolut acelaşi sens în care îl utilizăm în expresiile „inteligenţă cognitivă”, „inteligenţă emoţională” etc.
Inteligența caracterială nu se rezumă la caracterul cuiva (= valorile în care el/ea crede), ci pune în legătură caracterul cu limbajul și gândirea și cu acțiunile concrete de fiecare zi ale celui în cauză; exact așa cum inteligența emoțională pune în legătură trăirile pe care le simțim cu limbajul și gândirea (modul în care înțelegem/interpretăm și numim trăirile respective) și cu acțiunile noastre concrete.
Distincția între valori de principiu și valori de fapt ne-ar putea ajuta să depășim rezistența multora. Valorile de principiu definesc ceea ce numim în mod obișnuit ”caracter”: atunci când oamenii sunt întrebați care sunt valorile lor, enumeră lucruri precum ”corectitudinea”, ”onestitatea”, ”dreptatea”, ”democrația” etc.; în principiu, ei chiar cred în ele, admit că sunt bune, de dorit. În fapt, însă, puțini chiar reușesc să rămână fideli valorilor în care cred, să le respecte efectiv în acțiunile lor de fiecare zi; cei mai mulți raționalizează aceste acțiuni astfel încât să-și creeze justificări, ”motive foarte serioase” pentru care sunt ”obligați” să se abată de la valorile lor; în vreme ce altora noile ideologii ale relativizării valorilor, autenticității și asumării de sine (non-ipocrizia) le permit să se definească drept oameni de caracter atunci când recunosc că nu respectă unele valori sociale: ruptura între valorile de principiu și acțiunile cotidiene (valorile de fapt) e descalificată ca non-autenticitate și ipocrizie.
Într-o primă încercare, aş defini inteligenţa caracterială ca pe o capacitate generală a individului de a rezolva problemele de viaţă acţionând conştient pe baza unor valori-atitudini pe care le alege dintr-un evantai larg, cântărind informat şi raţional consecinţele fiecăreia pe termen scurt, mediu şi lung, asupra sa, asupra grupului său şi asupra celorlalţi, şi asumându-şi responsabilitatea evitării sau reparării daunelor care pot fi evitate sau reparate în contextul dat.
Şi aş operaţionaliza-o, într-un prim efort de gândire și urmând oarecum modelul inteligenței emoționale, astfel :
- a recunoaşte valorile-atitudini care se află în spatele unor comportamente concrete, cotidiene, ale sale sau ale altora;
- a recunoaşte valorile-atitudini care se află în spatele unor reguli, norme, legi etc.;
- a numi valori-atitudini, nevoi, interese, aspiraţii, dorinţe ale persoanelor individuale cu care intră în (inter)acţiune şi valori-atitudini, nevoi, interese ale grupului în ansamblu;
- a numi valori-atitudini, nevoi, interese, aspiraţii personale şi a explicita în ce raport se află cu ale celorlalţi şi, mai ales, cu cele ale grupului sau grupurilor relevante ;
- a utiliza informație verificată pentru a alege valorile-atitudini care contribuie la realizarea unui scop sau altuia;
- a utiliza informaţie verificată pentru a numi mijloace legitime prin care interesele, nevoile, aspiraţiile, dorinţele respective pot fi atinse, satisfăcute ;
- a utiliza informaţie verificată pentru a argumenta de ce este vital să urmărească un echilibru între interesele, nevoile, dorinţele etc. personale şi cele ale celorlalţi / ale grupului în ansamblu ;
- a numi criteriile după care decelează în general între “bine” şi “rău” (adevărată problemă în societăţile actuale, caracterizate prin pluralism al sistemelor de valori-norme-reguli şi prin ascensiunea relativismului extrem, pe de o parte, şi a fanatismelor, pe de altă parte – relativismul însuşi a devenit, pentru unii, o formă de fanatism) ;
- a numi criteriile după care recunoaşte binele şi răul într-o situaţie dată, concretă, de viaţă (iarăşi o treabă grea, ţinând cont că orice situaţie practică e complexă, iar lucrurile nu ne apar niciodată numai în alb sau numai în negru);
- a evalua în ce măsură criteriile cu care operează au legătură cu consecinţele acţiunii respective : asupra propriilor nevoi, interese etc.; asupra nevoilor, intereselor, aspiraţiilor persoanelor semnificative pentru el; asupra nevoilor, intereselor unor persoane care nu îl interesează în mod deosebit; asupra calităţii vieţii unor grupuri;
- a evalua în ce măsură criteriile respective au legătură cu : prezentul imediat ; viitorul apropiat; viitorul mediu; viitorul îndepărtat ;
- a alege binele în comportamentul propriu şi a explicita raţiunile pentru care consideră că ceea ce face e bine (cine nu ştie de câtă luciditate a raţiunii şi putere a voinţei ai nevoie ca să alegi binele când, emoţional sau chiar fizic, organic, eşti atras de rău)?
- a căuta conştient compania unor promotori ai binelui, definit după criterii-consecinţe;
- a recunoaşte, a susţine şi a promova – civilizat, paşnic – binele observat în comportamentul altora;
- integritate (într-o accepţiune provenită din englezescul integrity): a urmări conştient şi consecvent linia bună de conduită, în toate domeniile vieţii, în toate situaţiile concrete şi în toate relaţiile ; sau, altfel spus, a evita dublul standard, dedublarea, a te face că… etc.
Nu e vorba despre a face o ierarhie absolută a valorilor-atitudini, deşi cred cu tărie că există câteva care ar trebui să fie universale: respectul pentru viaţă, pentru sine și pentru celălalt, pentru mediu, pentru muncă etc. E vorba despre a aduce în plan conştient mecanismele prin care alegem să acţionăm atunci când urmăm o valoare-atitudine sau alta. Nu poţi spune că ai caracter sau că acţionezi moral atunci când urmezi mecanic, prin imitaţie sau prin raţionalizări stereotip o linie de conduită. Caracterul presupune alegere informată, acţiune practică perseverentă, iar inteligenţa caracterială, aşa cum o înţeleg eu aici, presupune un ansamblu de instrumente şi operaţii cognitiv-lingvistice care te ajută să alegi în cunoştinţă de cauză, iar apoi să acţionezi practic şi consecvent potrivit respectivelor alegeri, asumându-ți responsabilitatea evitării sau reparării daunelor care pot fi evitate sau reparate în contextul dat.
Este, deocamdată, doar o intuiţie şi nu îmi propun să aduc aici argumente ştiinţifice pentru a dovedi că şi caracterul poate fi privit ca o formă specifică de inteligenţă, parţial determinată genetic, parţial dezvoltată prin educaţie şi relaţiile sociale. Bănuiesc că multe dintre argumentele cu care sunt susţinute celelalte forme de inteligenţă sunt aplicabile şi în acest caz.
Dar vin cu un argument de bun simţ : de ce nu ? Ce rău s-ar întâmpla dacă psihologii ar accepta pur şi simplu provocarea şi ar lucra la instrumente de dezvoltare a caracterului ca formă de inteligenţă, cu tot atâta aplecare cum o fac pentru inteligenţa cognitivă sau emoţională ? Cine ce ar avea de pierdut? Şi cine ce ar avea de câştigat?
Evident, nu îmi imaginez că în următorii 50 ani vor exista multe persoane dispuse să plătească pentru teste care ar măsura inteligența caracterială: e știut că oamenii pot accepta mai ușor autoidentificări ca persoane cu un nivel mai scăzut de inteligență (verbală, logică, emoțională, motrică etc.) decât ca persoane ”fără caracter”. Însă astfel de cercetări ar contribui, sunt convinsă, la un salt uriaş în educaţie şi în calitatea vieţii sociale, pentru că individualismul promovat de ideologiile actuale a atins deja stadiul unui egocentrism generalizat, iar deschiderea către celălalt şi către problemele globale devine – în pofida multelor discursuri demagogice – tot mai superficială şi neasumată pragmatic în viaţa cotidiană, ca modus vivendi.
Sunt 100% convinsă că fiecare individ în parte, fiecare familie, fiecare societate şi omenirea în ansamblu ar avea enorm de câştigat dacă ar investi în această capacitate crucială : inteligenţa caracterială. Dacă aș fi mai tânără (= cu putere de muncă mai mare decât aceea pe care o am acum) sau dacă aș găsi psihologi foarte competenți dispuși să meargă pe drumul acesta, mi-aș investi toți anii care mi-au mai rămas într-un proiect legat de educarea/dezvoltarea inteligenței caracteriale.
*
La aproape trei ani de la prima variantă a acestui articol, iată ce scrie un profesor de management și psihologie dintr-o universitate americană:
Howard Gardner, cunoscut ca părintele conceptului inteligențe multiple, avansează pe această linie: good work = wits + good grits ; unde wits se referă la diferitele forme de inteligență sau, mai larg, capacități mental-corporale, iar good grits înseamnă perseverență combinată cu etică. Și ce altceva e etica decât un produs al inteligenței caracteriale?
Iar o cercetare longitudinală (80 ani) aduce un argument suplimentar pentru a investi în inteligența caracterială: secretul longevității este caracterul!
Ma intereseaza opinia ta, scrie un comentariu
You must be logged in to post a comment.