Responsabilitate vs. vinovăţie : relaţii mai durabile şi funcţionale, încredere în sine, sănătate

07.10.2010

”Când îi acuzi pe alții pentru nefericirea ta, e semn că ai nevoie de educație. Când te acuzi pe tine, e semn că abia ai început educația. Iar când nu mai acuzi pe nimeni, nici pe tine, nici pe alții, e semn că ți-ai desăvârșit educația” (Epictet)

Într-o zi obişnuită, de câte ori gândiţi „El/ea e de vină”, „Tu eşti de vină”, „Eu sunt de vină”, „Fiecare avem vina noastră” ? Ce beneficii vă aduc întrebările acestea şi răspunsurile la ele? Şi ce suferinţe sau pierderi?

Eu nu am întâlnit niciun om care să devină cu adevărat mai bun, mai performant sau mai fericit când se simte vinovat sau când arată cu degetul către alţii. Dimpotrivă, sentimentele sau supoziţia de vinovăţie generează reacţii de apărare sau de retragere în sine, uneori agresivitate faţă de sine ori faţă de alţii, iar pe termen mediu şi lung diminuează respectul de sine, încrederea în sine, capacitatea de rezolvare a problemelor şi, implicit, capacitatea de performanţă. De aceea, le recomand celor care obişnuiesc să (se) întrebe „Cine e vinovat?” să înveţe să înlocuiască această întrebare cu ideea de responsabilitate asumată raţional şi realist.

*

Întâlnesc femei în pragul depresiei din cauza sentimentelor de vinovăţie: faţă de părinţii pe care nu-i pot ajuta suficient la bătrâneţe; faţă de copiii pentru care nu au timp şi răbdare suficiente; faţă de partenerii care caută în altă parte ceea ce ele (cred că) nu le pot oferi; faţă de colegi şi uneori chiar faţă de angajatorii cărora le-au promis la angajare mai mult decât pot face.
Întâlnesc bărbaţi care îşi pierd liniştea, respectul de sine şi încrederea din cauza sentimentelor – cel mai adesea nerecunoscute – de vinovăţie: faţă de copiii cărora nu le pot oferi tot ce ar dori să le ofere şi cu care nu ştiu cum să relaţioneze; faţă de parteneri de afaceri, colegi, superiori sau subalterni, în relaţie cu care nu reuşesc să se ridice la înălţimea aşteptărilor ; faţă de soţia pe care o neglijează, o mint ori o înşală; faţă de „cealaltă” căreia nu-i pot oferi cât ar aşteapta ea. (Da, oricât vi s-ar părea de incredibil, nu toţi bărbaţii infideli sunt monştri insensibili care provoacă suferinţă fără să sufere ei înşişi.)
Întâlnesc adolescenţi inteligenţi care „nu comunică” şi nu reuşesc să se dezvolte armonios din cauza sentimentelor de vinovăţie faţă de părinţii ale căror eforturi le recunosc, dar pe care nu le pot răsplăti învăţând cât ar dori ei (părinţii), îmbrăcându-se cum ar dori ei, vorbind cum ar dori ei etc.; ori faţă de părinţii în impas material sau relaţional şi pe care ar dori din toată inima să-i poată ajuta…

Cazuri reale. Oameni care apelează la ajutor împinşi de cu totul alte probleme aparente, pe care le e mai uşor să le conştientizeze şi mai ales să le recunoască. Toţi aceşti oameni reuşesc să se împace cu ei înşişi şi să-şi amelioreze relaţiile cu ceilalţi semnificativi atunci când reuşesc să înlocuiască sentimentul de vinovăţie cu asumarea raţională a unei responsabilităţi realiste.

Dicţionarele nu sunt de mare ajutor când încercăm să deosebim responsabilitatea de vinovăţie : în limbajul obişnuit, cele două se confundă adesea. Iar această confuzie lingvistică funcţionează ca sursă a suferinţei umane şi a dificultăţii practice de a ieşi din impas. În momentul în care reuşim să înţelegem diferenţele şi alegem să ne purtăm responsabil fără să ne simţim vinovaţi, întreaga noastră viaţă se schimbă.

1. Vinovăţia este o noţiune normativă

Ea ţine de justiţie, în sensul larg al acestui termen. Eşti considerat(ă) vinovat(ă) în raport cu un set de norme, de reguli, de aşteptări – sociale ori considerate de origine divină – pe care le-ai încălcat.  Şi te simţi vinovat(ă) pentru că normele, regulile şi aşteptările respective, iniţial exterioare ţie, au fost interiorizate, însuşite de tine, pe parcursul experienţelor tale trecute. În familie, la joacă, pe stradă, la şcoală etc., încorporăm, învăţăm, spontan sau organizat, ce e bine şi ce e rău, ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem, norme culturale nescrise, reguli scrise, aşteptări ale celorlalţi, iar acestea se transformă cu timpul în “programe” sau “setări” interioare, într-o a doua noastră natură care ne constrânge mai puternic decât “ce spune lumea” ori frica de o pedeapsă venită din exterior. Nu suferim emoţional când încălcăm o aşteptare socială pe care nu am interiorizat-o. Când apare suferinţa, e semn sigur că o normă, o constrângere se află în noi – chiar dacă ne place să credem că suntem “liberi”, “moderni”, “nonconformişti”, că nu ne pasă de “gura lumii” etc. Indiferent dacă suntem conştienţi sau nu, dacă ne place sau nu, norma este acolo, în noi, şi ne controlează emoţiile.

2. Vinovăţia este o noţiune din registrul neputinţei

Am încorporat o normă, o obligaţie, pe care – din varii motive – mă văd în imposibilitatea de a o onora. Sau am făcut ceva şi constat după aceea că fapta mea nu e conformă cu un set de aşteptări, dar  lucrurile s-au consumat deja, iar eu nu pot da timpul înapoi ca să procedez altfel.

Vinovăţia îţi ridică o singură întrebare: eşti sau nu vinovat(ă)? Chinuitoare. Şi inutilă practic, pentru că, oricare ar fi răspunsul, el nu conduce la soluţii constructive. Şi ce dacă te simţi vinovat(ă) şi, eventual, te autopedepseşti sau te pedepseşte cineva? Sentimentul de vinovăţie şi pedeapsa nu rezolvă problema, ba, dimpotrivă, în cele mai multe cazuri o agravează, pentru că te determină să intri în defensivă, să simţi nevoia să te aperi, adesea devenind agresiv(ă) ; iar cel « răzbunat » prin pedeapsa pe care ai primit-o tu constată adesea că răzbunarea nu numai că nu i-a adus mai multă linişte, dar l-a făcut şi să piardă timp, energie, stare emoţională pozitivă, bani…

3. Responsabilitatea este o noţiune pragmatică şi etică ; o noţiune din registrul puterii (putere socială şi putere personală)

Nu mai contează normele pe care acţiunile mele le-au respectat sau încălcat, contează (1) consecinţele respectivelor acţiuni, apoi (2) ce stă în puterea mea să fac, pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite şi, în final, (3) ce aleg eu să fac efectiv.

Întrebările pe care mi le pun ca persoană responsabilă conduc la soluţii constructive:

• ce consecinţe are acţiunea mea – a mea, nu a altora – asupra mea, asupra celorlaţi semnificativi, asupra altor persoane, asupra mediului etc. ?
• care dintre aceste consecinţe aduc beneficii şi cui ? care dintre ele aduc pierderi şi cui ? altfel spus, care dintre ele sunt de dorit şi care sunt de evitat?
• ce stă în puterea mea să fac pentru a evita sau limita consecinţele nedorite, ţinând cont de contextul în care acţionez?
• ce aleg să fac din evantaiul acţiunilor posibile în contextul respectiv?
• ce sacrificii implică alegerea mea – sacrificii pe care, atâta vreme cât sunt alegerea mea raţională, nu le voi regreta şi nu le voi reproşa niciodată, nici mie, nici altcuiva?
• dacă, în pofida eforturilor mele, un rău s-a produs, ce stă în puterea mea să fac şi ce aleg să fac pentru a-i limita consecinţele nedorite?

„Cine e vinovat?” te menţine în trecut – un trecut pe care, orice ai face, nu-l mai poţi schimba.

„Cine e responsabil?” te ajută să trăieşti în prezent şi în viitor, iar acolo poţi schimba multe.

De multe ori, ne simțim vinovați pentru acțiuni ale altora, nu ale noastre. Sau pentru acțiuni ale noastre care nu au, de fapt, niciun fel de consecințe. Sau ale căror consecințe nedorite sunt puțin semnificative. Ori pot fi ”reparate” foarte ușor. Cu alte cuvinte, ne simțim vinovați fără să fim, cu adevărat, vinovați.

4. Responsabilitatea asumată raţional şi realist înseamnă că nu eşti responsabil decât pentru acţiunile tale

De multe ori, la o analiză raţională, ne dăm seama că o situaţie pentru care ne simţeam vinovaţi se afla în afara controlului nostru. Nu putem controla ce fac sau ce refuză să facă alţii, e alegerea lor. Nu putem controla, de exemplu, certurile dintre colegii sau dintre părinţii care aleg să se certe: atâta vreme cât există şi alte alternative pentru rezolvarea unei probleme, oricine are întotdeauna de ales. Nu putem controla problemele cu alcoolul sau drogurile ale colegului, partenerului sau copilului nostru care alege să consume alcool sau droguri.

Important este să ne întrebăm : (1) ce stă în puterea mea să fac pentru a limita răul provocat de respectivele acţiuni sau non-acţiuni? şi (2) ce aleg eu să fac efectiv în acest sens?

Atunci când se pune problema responsabilităţii în raport cu actiunile unei echipe, al cărei leader eşti, ori ale unor persoane cu discernământ limitat (minori, bolnavi psihic) care îţi sunt încredinţate legal, lucrurile nu se schimbă: rămâi responsabil pentru ce faci tu, nu pentru ce fac ceilalţi. Ai făcut tot ce stătea în puterea ta – nu « totul » cum scrie în unele acte normative, scrise parcă intenţionat pentru a ne provoca a priori sentimente de neputinţă şi vinovăţie – ca echipa să-şi realizeze obiectivul ? Nu stă în puterea ta, de exemplu, nici să-l determini pe angajatul X să-şi facă treaba, nici să-i obligi pe alţi membri ai echipei să-i preia sarcinile, dacă el a fost numit în poziţia respectivă şi este susţinut să rămână acolo de patronul însuşi sau de managerul general. Ai făcut tot ce stătea în puterea ta să împiedici un copil să cadă şi să se rănească ? Nu stătea în puterea ta să-l ţii legat ca să nu alerge, nici să elimini toate obstacolele din drumul lui (iar sub aspect educativ e chiar recomandat să-i permiţi să experimenteze el însuşi, progresiv, riscurile vieţii reale).

Ce stă în puterea ta ? Poţi, de exemplu, să-i asculţi activ şi empatic pe subalternii, colegii sau părinţii care îşi « varsă oful » unul împotriva celuilalt. Să-i asculţi pur şi simplu, fără să exprimi vreo judecată sau atitudine părtinitoare şi fără să cauţi tu soluţii : problema este a lor, nu a ta, ei au datoria să o rezolve, nu tu, tot ce stă în puterea ta este să le arăţi că îţi pasă de amândoi şi să le reaminteşti – dacă e cazul – că numai ei au şi datoria şi puterea să găsească soluţiile cele mai bune. Poţi să-i oferi suport colegului, partenerului sau copilului care se confruntă cu o boală gravă, cu o dependenţă oarecare (alcool, drog), ori cu un eşec (la şcoală, în profesie, în căsnicie), încurajându-l, dovedindu-i că eşti şi vei fi lângă el, indiferent ce se întâmplă. Fără a-l certa şi cicăli, spunându-i că « trebuie să » facă una sau alta, însă şi fără a face tu lucruri în locul lui, fără a fi « înţelegător » şi complice, « ajutându-l » astfel să-şi ascundă şi să-şi întărească slăbiciunile. Problema este în primul rând a lui, nu a ta, numai el are şi datoria şi puterea reală să o rezolve cu beneficii pe termen lung, şi e profitabil şi pentru el şi pentru tine să-i (şi să-ţi) reaminteşti acestea.

5. Problema responsabilităţii nu se pune decât dacă aşteptările celuilalt sunt legitime

De multe ori, constaţi că aşteptarea din spatele sentimentului tău de vinovăţie era nelegitimă. Când un superior ierarhic sau un coleg îţi reproşează că nu ai făcut ceva ce nu a fost prevăzut în contractul tău de muncă, în fişa postului tău, ori ceva care contravine legilor sau valorilor etice, nu ai de ce să te simţi responsabil(ă) : aşteptările lui nu sunt legitime ; dacă înţelege aceasta, puteţi continua colaborarea, dacă nu, e mai bine să schimbi locul de muncă. Când un părinte în divorţ îţi reproşează că nu eşti de partea lui, când un altul în vârstă plânge că nu îţi petreci toate weekend-urile şi vacanţele cu el, când unul dintre parteneri îl ameninţă pe celălalt că se sinucide dacă e părăsit, când un elev îl ameninţă în acelaşi fel pe profesorul care nu « îi dă » nota dorită, când un cetăţean rămas fără casă e supărat că guvernul nu îi asigură imediat o alta, cel puţin la acelaşi nivel de confort, nu vorbim despre responsbilitate, ci despre aşteptări nejustificate. Ce stă realmente în puterea ta să faci pentru a răspunde aşteptărilor celuilalt, fără a acţiona tu în locul lui, fără a încălca tu legile în vigoare, ori valori şi norme care îţi definesc identitatea profundă, fără a genera consecinţe nedorite în alte părţi, sub alte aspecte?

6. Responsabilitatea presupune efort raţional constructiv;

vinovăţia te menţine la nivelul stărilor emoţionale destructive

Nu e simplu să găseşti soluţiile responsabile şi mai ales să le pui în practică. În termeni de efort intelectual şi acţional, pare mai economic să accepţi că eşti vinovat(ă): cu timpul, îţi alungi în inconştient sau subconştient sentimentul de vinovăţie, ca să poţi trăi cu el, ori îţi asumi o sancţiune, ori transferi vinovăţia asupra altuia… şi gata! Responsabilitatea cere efort de gândire, timp alocat reflecţiei şi alegerilor, iar apoi efort de acţiune practică şi posibile sacrificii personale… Cu certitudine, (şi) aşa se explică de ce sentimentele de vinovăţie sunt mult mai frecvente decât acţiunile responsabile.

Ca fiinţe umane, avem întotdeauna de ales între, pe de o parte, confortul intelectual imediat (= economie de gândire şi acţiune) furnizat de etichete precum « vinovat-nevinovat », confort obţinut adesea cu preţul unui dezechilibru emoţional şi relaţional, şi, pe de altă parte, sănătatea emoţională şi relaţională pe termen lung, obţinută cu preţul unui efort responsabil de gândire şi de acţiune.

Exerciţiu:

• Care este, în această etapă din viaţa dumneavoastră, sentimentul de vinovăţie cel mai apăsător?
• De unde credeţi că vine el ? (Aplicaţi « teoria » din prima parte a articolului.)
• Ce stă efectiv în puterea dumneavoastră să faceţi pentru a evita, limita sau repara consecinţele nedorite ale acţiunilor dumneavoastră, ţinând cont de contextul specific în care acţionaţi? (Cautaţi răspunsuri multiple.)
• Ce alegeţi să faceţi ? (Alegeţi numai după ce aţi cântărit bine răspunsurile multiple : cine ce câştigă şi cine ce pierde în fiecare caz ?)
• Aplicaţi în practică soluţiile alese.
• Cum vă simţiţi după ce le-aţi aplicat ? Ce puteţi spune despre liniştea dumneavoastră interioară, respectul de sine şi încrederea în dumneavoastră?

Citiţi şi “Despre iertare şi încredere în sine”.

..